Hermione nu răspunse, ci doar tăie unele dintre propoziţiile mai nereuşite, arătând puţin obosită. Harry ieşi repede pe gaura portretului zâmbind şi porni către biroul directorului. Garguiul se dădu la o parte când Harry rosti „Eclere caramelizate”, iar băiatul urcă scara în spirală câte două trepte odată, ciocănind la uşă exact când ceasul din birou anunţă ora opt.
— Intră, strigă Dumbledore, dar în timp ce Harry întinse mâna spre uşă, cineva o deschise cu putere din interior, iar în prag apăru profesoara Trelawney.
— Aha! strigă ea, arătându-l cu degetul pe Harry într-un mod teatral şi privindu-l prin lentilele cu dioptrii mari. Deci ăsta e motivul pentru care mă dai afară fără jenă din biroul tău, Dumbledore!
— Draga mea Sybill, spuse Dumbledore cu o voce puţin exasperată, nici nu încape vorbă să te dau vreodată afară fără jenă de undeva, dar Harry are programare şi, sincer, nu cred că mai avem altceva să ne spunem.
— Fie, zise profesoara Trelawney pe un ton foarte jignit. Asta este, dacă nu vrei să alungi gloaba uzurpatoare. Poate c-o să găsesc o şcoală unde abilităţile mele or să fie apreciate cum se cuvine.
Trecu furtunos pe lângă Harry şi dispăru, coborând scara în spirală; o auziră poticnindu-se pe la jumătate şi Harry bănui că se împiedicase din cauza unuia dintre şalurile ei lungi.
— Harry, te rog să închizi uşa şi să iei loc, zise Dumbledore, destul de obosit.
Harry făcu aşa cum i se spusese, aşezându-se pe scaunul pe care stătea de obicei în faţa biroului lui Dumbledore şi observând că Pensivul se afla şi de data asta între ei, alături de el fiind alte două sticluţe de cristal pline cu amintiri învolburate.
— Doamna profesoară Trelawney tot nu s-a împăcat cu ideea că Firenze este profesor? întrebă Harry.
— Nu, zise Dumbledore. Prezicerile despre Viitor se dovedesc mult mai problematice decât mi-aş fi imaginat, dat fiind că eu nu am studiat niciodată această materie. Nu-i pot cere lui Firenze să se întoarcă în Pădure, unde acum este văzut ca un paria, şi nici nu pot să-i cer să plece lui Sybill Trelawney. Între noi fie vorba, nu are idee ce pericole o aşteaptă în afara castelului. Vezi tu, ea nu ştie — şi cred că ar fi o greşeală să i se spună — că ea a făcut profeţia despre tine şi Cap-de-Mort.
Dumbledore oftă adânc, apoi zise:
— Dar să lăsăm la o parte problemele pe care le am cu colegii mei. Avem lucruri mult mai importante de discutat. În primul rând, ai reuşit să îndeplineşti sarcina pe care ţi-am dat-o data trecută?
— A, spuse Harry, luat prin surprindere.
Ocupat cu lecţiile de Apariţie, vâjthaţul, otrăvirea lui Ron, accidentul în urma căruia îşi spărsese capul şi dorinţa arzătoare de a afla ce punea la cale Draco Reacredinţă, aproape că uitase de amintirea pe care Dumbledore îl rugase s-o obţină de la profesorul Slughorn.
— Păi, ştiţi, l-am întrebat pe domnul profesor Slughorn despre asta la sfârşitul unui curs de Poţiuni, dar… ăă… n-a vrut să-mi spună nimic.
Se lăsă tăcerea pentru câteva clipe.
— Am înţeles, zise Dumbledore în cele din urmă, privindu-l pe Harry peste ochelarii în formă de semilună şi, aşa cum se întâmpla de obicei, Harry se simţi ca şi cum ar fi fost examinat cu un aparat cu raze X. Şi consideri că ţi-ai dat toată silinţa în acest sens? Că ţi-ai pus în practică toată ingeniozitatea remarcabilă pe care o posezi? Că ai sondat toate adâncimile şireteniei în încercarea de a obţine această amintire?
— Păi, trase Harry de timp, neştiind ce să spună.
Singura sa tentativă de a căpăta amintirea i se păru dintr-o dată stânjenitor de simplistă.
— Păi… în ziua când Ron a înghiţit din greşeală o poţiune de dragoste, l-am dus la domnul profesor Slughorn. M-am gândit că, dacă aş fi reuşit să-l binedispun pe domnul profesor Slughorn…
— Şi a funcţionat? întrebă Dumbledore.
— Păi, nu, domnule, pentru că Ron a fost otrăvit…
— … fireşte, asta te-a făcut să uiţi cu desăvârşire de încercarea de a obţine amintirea. Nici nu mă aşteptam să fie altfel, când viaţa prietenului tău era în primejdie. Însă, după ce s-a dovedit că domnul Weasley urma să îşi revină complet, am sperat că aveai să te concentrezi din nou asupra sarcinii pe care ţi-am dat-o. Credeam că te-am făcut să înţelegi cât de importantă este amintirea asta. În mod sigur, am făcut totul pentru a te convinge că este cea mai crucială informaţie dintre toate şi că n-o să facem altceva decât să ne pierdem timpul dacă n-o s-o dobândim.
Harry fu cuprins de un val fierbinte şi usturător de ruşine, care porni din creştet şi i se răspândi apoi în tot corpul. Dumbledore nu ridicase vocea, nici nu părea supărat, dar Harry ar fi preferat să ţipe la el şi dezamăgirea glacială era cel mai greu de suportat.
— Domnule, zise el, puţin disperat, nu este vorba că nu mi-a păsat sau altceva de genul ăsta, pur şi simplu am avut alte… alte…
— Preocupări, încheie Dumbledore propoziţia în locul lui. Am înţeles.
Urmă iar un moment de tăcere desăvârşită — tăcerea cu nuanţa cea mai pronunţată de disconfort care se lăsase vreodată între el şi Dumbledore; ea păru să nu se mai termine, fiind punctată doar de scurte accese de sforăit ale portretului lui Armando Dippet de deasupra capului lui Dumbledore. Harry avu senzaţia ciudată că devenise mai mic, ca şi cum ar fi scăzut în înălţime de când intrase în cameră.
Când nu mai putu să suporte, zise:
— Domnule profesor Dumbledore, vă rog frumos să mă scuzaţi. Ar fi trebuit să fi făcut mai mult. Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu mi-aţi fi cerut s-o fac dacă n-ar fi fost ceva cu adevărat important.
— Îţi mulţumesc pentru aceste cuvinte, Harry, spuse Dumbledore încet. Atunci îndrăznesc să sper că de acum înainte o să dai o mai mare importanţă acestei chestiuni? Dacă nu dobândim amintirea aceea, nu mai are sens să ne întâlnim astfel.
— O să reuşesc, domnule. O să obţin amintirea, spuse Harry cu sinceritate.
— Atunci nu mai vorbim despre asta deocamdată, zise Dumbledore pe un ton mai binevoitor, ci o să reluăm povestea noastră de unde am rămas. Mai ţii minte unde am rămas?
— Da, domnule, spuse Harry repede. Cap-de-Mort tocmai îşi omorâse tatăl şi bunicii, făcând în aşa fel încât să pară că vinovatul fusese unchiul său, Morfin. Apoi s-a întors la Hogwarts şi l-a întrebat… l-a întrebat pe domnul profesor Slughorn de Horcruxuri, murmură el ruşinat.
— Foarte bine, zise Dumbledore. Acum sper să-ţi aminteşti şi ce ţi-am spus chiar la începutul seriei noastre de întâlniri, şi anume că o să pătrundem în dimensiunea umplerii spaţiilor goale şi speculaţiilor, ţii minte?
— Da, domnule.
— Sper să fii de acord cu mine când spun că până acum ţi-am arătat dovezi palpabile cât se poate de grăitoare ale deducţiilor pe care le-am făcut în privinţa vieţii pe care a dus-o Cap-de-Mort până la şaptesprezece ani.
Harry încuviinţă din cap.
— Dar acum, Harry, zise Dumbledore, acum situaţia a devenit mai incertă şi mai ciudată. Dacă a fost greu să găsesc dovezi despre copilăria lui Cruplud, mi-a fost aproape imposibil să găsesc oameni pregătiţi să-şi aducă aminte de Cap-de-Mort la vârsta maturităţii. De fapt, mă îndoiesc că mai există cineva pe lume, în afară de el însuşi, care ne-ar putea descrie pe-ndelete viaţa lui după ce a plecat de la Hogwarts. Mai am totuşi două amintiri pe care aş vrea să ţi le împărtăşesc.
Dumbledore indică cele două sticluţe de cristal care scânteiau lângă Pensiv.