— După aceea o să fiu foarte mulţumit dacă o să-mi spui ce părere ai în privinţa gradului de probabilitate a concluziilor la care am ajuns.
Gândul că Dumbledore punea atât de mare preţ pe părerea lui îl făcu pe Harry să se simtă şi mai ruşinat de faptul că nu reuşise să îndeplinească sarcina de a obţine amintirea despre Horcruxuri. Se mişcă în scaun, cuprins de vinovăţie, în timp ce Dumbledore ridică prima dintre sticluţe, ţinând-o în dreptul luminii şi cercetând-o.
— Sper că nu te-ai plictisit de explorarea amintirilor altor oameni, pentru că acestea două sunt unele foarte bizare, zise el. Prima îi aparţine unui spiriduş de casă foarte în vârstă, bătrâna Hokey. Dar înainte de a vedea la ce a asistat ea, trebuie să-ţi povestesc repede cum a plecat Lordul Cap-de-Mort de la Hogwarts. Aşa cum poate că bănuiai, a ajuns în anul şapte de studiu obţinând note maxime la toate examenele. Toţi colegii lui alegeau ce cariere să urmeze după plecarea de la Hogwarts. Aproape toată lumea se aştepta la lucruri spectaculoase de la Tom Cruplud, care era Perfect, Premiantul Şcolii şi câştigătorul Premiului Special pentru servicii aduse şcolii. Ştiu că mai mulţi profesori, printre care şi domnul profesor Slughorn, i-au sugerat să se angajeze la Ministerul Magiei, oferindu-se să-i programeze întâlniri şi să-l pună în legătură cu diverşi oameni influenţi. Cap-de-Mort a refuzat toate ofertele. Următorul lucru pe care profesorii l-au auzit despre el a fost că lucra la „Borgin şi Burke”.
— La „Borgin şi Burke”? întrebă Harry, uluit.
— La „Borgin şi Burke”, repetă Dumbledore cu o voce calmă. Cred că o să-ţi dai seama ce-l făcea să lucreze acolo după ce-o să pătrundem în amintirea lui Hokey. Dar asta n-a fost prima slujbă la care s-a gândit Cap-de-Mort. La vremea aceea, a fost un secret. Eu am fost unul dintre puţinii căruia i l-a împărtăşit directorul de atunci… dar Cap-de-Mort s-a dus mai întâi la domnul profesor Dippet şi l-a rugat să-i dea voie să rămână la Hogwarts ca profesor.
— A vrut să rămână aici? De ce? întrebă Harry şi mai uimit.
— Cred că din mai multe motive, deşi nu i-a oferit nici unul domnului profesor Dippet, zise Dumbledore. În primul rând şi de o importanţă maximă, cred că era mai ataşat de această scoală decât a fost vreodată de o persoană. N-a mai fost nicăieri la fel de fericit ca la Hogwarts; pentru el, ăsta a fost primul şi singurul loc în care a descoperit un cămin.
Harry simţi o urmă de disconfort la auzul acestor cuvinte, pentru că şi el simţea exact acelaşi lucru despre Hogwarts.
— În al doilea rând, castelul este o fortăreaţă a magiei străvechi. Fără îndoială că Lordul Cap-de-Mort a descoperit mult mai multe dintre secretele acestui loc decât majoritatea elevilor care i-au trecut şi or să-i treacă pragul, dar poate că a considerat că mai erau şi alte mistere de dezlegat, izvoare de magie, care aşteptau să fie descoperite. Şi, în al treilea rând, fiind profesor, ar fi avut o putere şi o influenţă mai mari asupra tinerilor vrăjitori. Poate că cel care-i dăduse ideea fusese domnul profesor Slughorn, cu care se înţelegea cel mai bine şi care-i demonstrase ce rol decisiv putea avea un pedagog. Nu-mi imaginez nici pentru o clipă că Lordul Cap-de-Mort intenţiona să rămână toată viaţa la Hogwarts, însă cred că vedea această posibilitate ca pe un teren de recrutare folositor şi un loc unde ar fi putut să pună bazele unei armate personale.
— Domnule, a primit postul până la urmă?
— Nu, nu l-a primit. Domnul profesor Dippet i-a spus că, având doar optsprezece ani, era prea tânăr, dar l-a poftit să candideze peste câţiva ani, dacă dorea în continuare să predea.
— Dar dumneavoastră ce părere aţi avut despre asta, domnule? întrebă Harry, ezitând.
— Nu mi s-a părut deloc o idee bună, zise Dumbledore. L-am sfătuit pe Armando să nu-i dea postul… fără să-i dau motivele pe care ţi le-am prezentat ţie, pentru că domnul profesor Dippet ţinea foarte mult la Cap-de-Mort şi era convins că era un om onorabil. Dar nu voiam ca Lordul Cap-de-Mort să se întoarcă la această şcoală şi în nici un caz să ocupe o poziţie importantă.
— Ce post dorea, domnule profesor? Ce materie voia să predea?
Dintr-un motiv oarecare, Harry ştiu răspunsul chiar înainte să-l afle de la Dumbledore.
— Apărare contra Magiei Negre. La vremea aceea, cursul era predat de o doamnă profesoară în vârstă, pe nume Galateea Merrythought, care împlinise aproape cincizeci de ani de profesorat la Hogwarts. Aşa că s-a dus la „Borgin şi Burke” şi toţi profesorii care-l admiraseră pe Cap-de-Mort au spus că era o mare pierdere ca un tânăr vrăjitor strălucit ca el să lucreze într-un magazin. Cu toate acestea, Cap-de-Mort nu era un angajat oarecare. Politicos, chipeş şi isteţ, a primit cât de curând însărcinări deosebite, cum nu poţi găsi decât într-un loc ca „Borgin şi Burke”, care este specializat în vinderea obiectelor cu proprietăţi neobişnuite şi remarcabile, aşa cum ştii şi tu, Harry. Cap-de-Mort era trimis să-i convingă pe oameni să se despartă de comorile lor, dându-le spre vânzare la magazinul celor doi parteneri, şi toate informaţiile indică faptul că ar fi avut un talent deosebit pentru această îndeletnicire.
— Pun pariu că aşa era, zise Harry, neputând să se abţină.
— Ei bine, ai dreptate, spuse Dumbledore cu un zâmbet. Şi acum, e momentul să vedem ce ne poate spune Hokey, spiriduşul de casă care lucra pentru o vrăjitoare foarte bătrână şi foarte bogată, pe nume Hepzibah Smith.
Dumbledore atinse o sticluţă cu bagheta, dopul ţâşni afară şi bătrânul turnă amintirea învolburată în Pensiv, spunând în acelaşi timp:
— După tine, Harry.
Harry se ridică şi se aplecă din nou peste conţinutul argintiu şi vălurit din ligheanul de piatră, până când atinse luciul cu faţa. Se prăbuşi în neant, în întuneric, aterizând într-o sufragerie, în faţa unei doamne în vârstă foarte grase, cu o perucă roşcată, elaborată, şi îmbrăcată cu o robă de un roz aprins, care fâlfâia, făcând-o să semene cu un tort cu glazură în curs de topire. Se privea într-o oglinjoară bătută cu nestemate, dându-se cu un pămătuf mare cu fard de obraz pe obrajii deja îmbujoraţi, pe când cel mai mic spiriduş de casă pe care-l văzuse Harry în viaţa lui îi lega şireturile, vârându-i picioarele grăsuţe în nişte conduri înguşti de satin.
— Grăbeşte-te, Hokey! îi ordonă Hepzibah. A zis că o să vină la patru, mai sunt câteva minute până atunci şi până acum n-a întârziat niciodată!
Hepzibah puse deoparte pămătuful, în timp ce spiriduşul de casă se îndreptă. Capul lui ajungea abia până la tapiţeria scaunului pe care stătea Hepzibah şi avea pielea pergamentoasă, care îi atârna pe trup exact ca cearşaful apretat de pânză pe care-l purta ca pe o togă.
— Cum arăt? zise Hepzibah, întorcându-şi capul pentru a-şi admira chipul din diferite unghiuri în oglindă.
— Sunteţi încântătoare, doamnă, chiţăi Hokey.
Harry nu putu decât să presupună că în contractul lui Hokey era stipulat că aceasta trebuia să mintă de îngheţau apele când i se punea această întrebare, pentru că Hepzibah Smith era departe de a fi încântătoare, după părerea lui.
Se auzi un sunet subţirel de clopoţel, iar stăpâna şi spiriduşul tresăriră deopotrivă.
— Repede, repede, a venit, Hokey! strigă Hepzibah şi spiriduşul ieşi în fugă din camera atât de ticsită cu diverse obiecte, încât era greu de înţeles cum putea cineva să navigheze printre ele fără să dărâme cel puţin vreo zece lucruri: erau dulapuri pline cu cutiuţe lăcuite, rafturi pline cu cărţi cu ornamente bogate din aur, alte rafturi cu sfere şi globuri cereşti şi numeroase plante luxuriante, în ghivece de alamă; de fapt, camera arăta ca o combinaţie între un anticariat magic şi o seră.