— Hokey a declarat că a făcut-o ea?
— Şi-a amintit că a pus ceva în ciocolata caldă a stăpânei, ceva ce s-a dovedit a nu fi fost zahăr, ci o otravă letală puţin cunoscută, spuse Dumbledore. S-a stabilit că nu a făcut-o intenţionat, dar având în vedere că era bătrână şi senilă…
— Cap-de-Mort i-a modificat memoria, exact ca lui Morfin!
— Da, şi eu am ajuns la aceeaşi concluzie, zise Dumbledore. Şi tot ca în cazul lui Morfin, cei de la minister au înclinat s-o suspecteze pe Hokey…
— … pentru că era spiriduş de casă, spuse Harry.
Rareori mai simţise o solidaritate atât de pronunţată cu societatea S.P.A.S. pe care o înfiinţase Hermione.
— Întocmai, zise Dumbledore. Era bătrână, a recunoscut că a pus ceva în băutură şi nimeni de la minister nu s-a obosit să facă alte cercetări. Ca în cazul lui Morfin, mai avea puţin de trăit când am reuşit să-i dau de urmă şi să obţin această amintire. Dar bineînţeles că amintirea cu pricina nu dovedeşte decât că Lordul Cap-de-Mort ştia de existenţa cupei şi a medalionului. Familia lui Hepzibah şi-a dat seama că lipseau două dintre comorile ei cele mai de preţ când Hokey fusese deja trimisă la închisoare. Le-a luat un timp să fie siguri că era aşa, pentru că Hepzibah avusese numeroase ascunzători, fiind foarte grijulie în privinţa colecţiei ei. Dar înainte să se confirme fără urmă de îndoială lipsa cupei şi a medalionului, cel care lucrase la „Borgin şi Burke”, tânărul care o vizitase atât de des pe Hepzibah şi o fermecase într-o asemenea măsură, îşi dăduse demisia şi dispăruse. Şefii săi nu aveau idee unde plecase, fiind la fel de surprinşi ca toţi ceilalţi de dispariţia lui. Şi aceasta a fost ultima dată când s-a mai auzit de Tom Cruplud pentru foarte multă vreme. Acum Harry, spuse Dumbledore, dă-mi voie să mai fac o paranteză pentru a-ţi atrage atenţia asupra anumitor elemente ale poveştii noastre. Cap-de-Mort luase încă o viaţă, nu ştiu dacă era prima după uciderea familiei Cruplud, dar cred că aşa a fost. De data asta n-a ucis pentru a se răzbuna, ci pentru a obţine ceva, cum cred că ţi-ai dat deja seama. A vrut cele două trofee legendare pe care i le-a arătat acea biată femeie care avea o slăbiciune pentru el. A fugit cu cupa şi medalionul lui Hepzibah, exact aşa cum altădată furase de la ceilalţi copii de la orfelinat, aşa cum îi furase inelul unchiului său Morfin.
— Dar, zise Harry, încruntându-se, mi se pare o nebunie. A riscat totul, a renunţat la slujba pe care o avea, doar pentru acele…
— Poate că ţie ţi se pare o nebunie, dar lui Cap-de-Mort nu i s-a părut, spuse Dumbledore. Harry, sper că o să înţelegi cât de curând ce însemnau de fapt acele obiecte pentru el, dar trebuie să recunoşti că nu e greu de înţeles de ce a considerat că medalionul, cel puţin, era în mod legitim proprietatea lui.
— Medalionul, poate, zise Harry, dar de ce a luat şi cupa?
— Cupa îi aparţinuse unuia dintre fondatorii Şcolii Hogwarts, spuse Dumbledore. Cred că era încă ataşat de şcoală şi probabil nu putuse să renunţe la un obiect care era atât de strâns legat de istoria ei. Cred că au mai fost şi alte motive. Sper să ţi le pot prezenta cât de curând. Şi acum să trecem la ultima amintire pe care o am pentru tine, care o să rămână ultima până când o să obţii amintirea de la domnul profesor Slughorn. Au trecut zece ani de la amintirea lui Hokey, zece ani în care nu ştim nimic sigur despre ce a făcut Lordul Cap-de-Mort în acest răstimp.
Harry se ridică din nou, iar Dumbledore turnă ultima amintire în Pensiv.
— A cui este amintirea? întrebă el.
— A mea, spuse Dumbledore.
Harry se cufundă după Dumbledore în substanţa argintie învolburată, aterizând în acelaşi birou de unde tocmai plecase. Fawkes era acolo, dormind mulţumit pe stinghia sa, iar Dumbledore stătea în spatele biroului, semănând foarte bine cu Dumbledore cel de lângă Harry, având însă ambele mâini întregi şi nevătămate, iar chipul poate mai puţin ridat. Singura diferenţă dintre biroul din prezent şi acela era faptul că în trecut ningea, iar fulgii albăstrui pluteau în noapte prin dreptul ferestrei, aşezându-se pe pervaz.
Mai tânărul Dumbledore părea să aştepte ceva şi, într-adevăr, la câteva minute după sosirea lor, cineva ciocăni la uşă, iar Dumbledore zise: „Intră”.
Pentru o fracţiune de secundă, Harry rămase cu răsuflarea tăiată, revenindu-şi numaidecât. Cel care intrase în cameră era Cap-de-Mort. Chipul său nu era cel pe care-l văzuse Harry când Cap-de-Mort ieşise din ceaunul mare de piatră cu aproape doi ani în urmă; trăsăturile sale nu trimiteau în mod atât de evident la înfăţişarea unui şarpe, ochii încă nu-i erau roşii şi chipul nu era ca o mască. Însă nu mai era chipeşul Tom Cruplud de altădată. Era ca şi cum trăsăturile i-ar fi fost arse şi şterse: aveau un aspect de ceară şi erau distorsionate în mod ciudat. Acum albul ochilor devenise roşiatic în permanenţă, însă pupilele nu se transformaseră încă în dungi verticale, aşa cum ştia Harry că avea să se întâmple. Purta o pelerină neagră, lungă, şi era la fel de palid ca zăpada care îi scânteia pe umeri.
Dumbledore cel care stătea la birou nu dădu nici un semn de mirare. Era limpede că vizita aceasta fusese programată.
— Bună seara, Tom, spuse Dumbledore pe un ton firesc. Ia loc, te rog.
— Mulţumesc, zise Cap-de-Mort, aşezându-se pe scaunul pe care i-l indicase Dumbledore.
Se părea că era acelaşi scaun de pe care tocmai se ridicase Harry în prezent.
— Am auzit că ai primit postul de director, spuse el cu o voce puţin mai stridentă şi mai rece decât în trecut. Un post pe măsura meritelor tale.
— Mă bucur că n-ai nimic împotrivă, spuse Dumbledore, zâmbind. Pot să-ţi ofer ceva de băut?
— Aş accepta bucuros, zise Cap-de-Mort. Am făcut un drum lung până aici.
Dumbledore se ridică şi se duse repede la dulapul unde ţinea acum Pensivul, care era, pe vremea aceea, plin cu sticle. După ce-i dădu lui Cap-de-Mort un pocal cu vin şi îşi turnă şi el unul, se întoarse la birou.
— Spune-mi, Tom, cărui fapt îi datorez această plăcere?
Cap-de-Mort nu răspunse imediat, sorbind din pocal.
— Nu mi se mai spune „Tom”, zise el. Acum sunt cunoscut ca…
— Ştiu cum eşti cunoscut, spuse Dumbledore, zâmbind cu amabilitate. Dar mă tem că pentru mine o să rămâi mereu Tom Cruplud. Mă tem că este unul dintre aspectele mai puţin plăcute ale profesorilor în vârstă — nu reuşesc să uite perioada de început a foştilor elevi.
Ridică paharul, închinând parcă în cinstea lui Cap-de-Mort, pe chipul căruia nu se citi, în continuare, nici o reacţie. Cu toate acestea, Harry observă că atmosfera se schimbase pe nesimţite: faptul că Dumbledore refuzase să folosească numele ales de Cap-de-Mort însemna că refuza să-l lase pe el să dicteze termenii în care avea să se desfăşoare întâlnirea şi Harry îşi dădu seama că şi Cap-de-Mort dedusese acelaşi lucru.
— Mă mir c-ai rămas aici atâta amar de vreme, spuse Cap-de-Mort după o scurtă pauză. M-am întrebat întotdeauna de ce un vrăjitor de nivelul tău nu a vrut să lase în urmă anii de şcoală.
— Ei bine, zise Dumbledore, zâmbind în continuare, pentru un vrăjitor de nivelul meu nu există nimic mai important decât transmiterea cunoştinţelor străvechi şi şlefuirea minţilor tinerilor. Dacă nu mă înşel, cred că şi tu ai sesizat avantajele predării.
— Le sesizez şi acum, spuse Cap-de-Mort. Doar m-am întrebat de ce. Având în vedere că ministrul ţi-a cerut sfatul în repetate rânduri şi că ţi s-a oferit de două ori, dacă nu greşesc, postul de ministru…