Am trecut pîrîiașul și, agățîndu-mă de tufele de măcieș, am pornit prin iarba deasă și înaltă. Iată o grindă de lemn, pe jumătate putredă, înfiptă în pămînt. În jurul ei zboară cu zumzăit puternic un roi de viespi. Am văzut și cuibul lor. Semăna cu o pară mare din hîrtie cenușie. «Orașul» din hîrtie al viespi-lor! Mi se păru curios că întregul «oraș» era îndreptat cu fundul în sus: fiecare celulă privea în jos. «Orașul» răsturnat! Căutînd să alung viespile, am rupt o bucățică din construcție, mai bine zis o bucățică de carton subțire.
La cîțiva pași de «orașul» de hîrtie al viespilor zăcea o scîndură pe jumătate putrezită, din care ieșeau două cuie ruginite. Asta era tot ce mai rămăsese din căsuța în care Dumcev își făcuse experien-țele: o grindă de lemn înfiptă în pămînt și o scîndură pe jumătate putredă.
În jur era liniște. Numai viespile zburau năvalnic bîzîind.
Ținînd în mînă bucățica ruptă din pereții «orașului», vroiam să văd dacă se poate desena ceva pe ea. Am scos din buzunar creionul, dar l-am scăpat chiar în clipa aceea din greșeală în iarbă. În zadar m-am aplecat să-l caut: nu l-am mai găsit. Deodată apăru lîngă mine vechea mea cunoștință, cîinele roș-covan cu spinarea neagră; dădea din coadă înfigîndu-și botul în iarbă și scotocind cu nasul pe jos — voia pesemne să mă «ajute» să-mi regăsesc creionul. După cîțiva pași m-am instalat pe un butuc și am început să privesc cu curiozitate cîinele care, încercînd să scape de viespi, începuse să mîrîie mînios. Apoi o luă la goană.
— Cetățene! Cetățene, ce căutați aici? am auzit un glas tăios.
În fața mea se afla șefa bazei legumicole raionale.
Poate că e caraghios și absurd, sau poate e totuși firesc, dar văzînd-o, am simțit deodată dorința să-i povestesc acestei ființe străine — pe care probabil n-o voi mai vedea niciodată — toate cele petre-cute în aceste locuri. Cu ce să încep? Voi începe cu ceea ce m-a determinat să viu aici.
— Știți… astăzi în zori m-a apucat durerea de cap… am început eu.
— O, sărăcuțul! Fața femeii exprima o sinceră îngrijorare și compătimire. V-aș conduce pînă la policlinică, dar nu pot lipsi de la serviciu.
— Mă doare capul din cauză că n-am dormit toată noaptea…
— Păi atunci, nu vă mai obosiți, mergeți mai bine la doctor.
— Și n-am dormit, pentru că am citit toată noaptea un jurnal al cuiva…
— Policlinica e puțin mai încolo, după cotitură, înainte de a ajunge la colonia lucrătorilor științi-fici. Astăzi e de gardă o doctoriță foarte pricepută — Maria Ivanovna…
— Iar în acest jurnal este vorba de o întîmplare neobișnuită, care s-a petrecut aici, chiar în acest loc unde mă aflu eu și cu dumneavoastră…
Pe fața femeii se citi deodată spaima:
— Ce întîmplare? Cînd? Eu doar sînt aici tot timpul… Duceți-vă repede la doctor, o să vă dea un praf…
Atunci mi-am amintit:
— Ah da, prafurile! E ora unsprezece — ar fi timpul să iau al doilea piramidon cu cafeină. Nu cumva puteți să-mi aduceți un pahar cu apă, să iau un praf? Sau singur am să…
PARTEA A TREIA
LA UMBRA BĂTRÎNEI BUTURUGI
PRAFUL ȘI GRANULELE
Am simțit întîi o lovitură puternică. Inima s-a oprit pentru o clipă. M-a cuprins amețeala! Mi s-au tăiat picioarele, mîinile au început să-mi tremure. În ochi îmi joacă puncte negre. O ninsoare neagră! O furtună de puncte negre! Îmi bate inima tare. Din ce în ce mai tare… Deodată se oprește din nou… Îmi vine să strig, dar n-am putere! Mi se pare că s-a prăvălit o greutate uriașă asupră-mi! Ceva care mă apleca la pămînt din ce în ce mai jos…
Cu ultimele sforțări mă întorc cînd într-o parte, cînd într-alta. Ce se întîmplă cu mine? Tufele cresc năvalnic în jurul meu și se înalță spre cer. O larmă, un zgomot de neînțeles! Sunetele devin din ce în ce mai stridente. Se adună într-un tunet ce crește mereu în intensitate. Aud deodată un strigăt care sună ca o bubuitură:
— Cetățene, ce-i cu dumneata?
Lătratul cîinelui m-a asurzit aproape complet.
Ce varietate de mirosuri necunoscute!… Printre ele disting imediat mirosul florilor de măcieș. Devine din ce în ce mai pătrunzător — plutesc parcă într-o apă care miroase a flori de măcieș. Mă scufund în acest miros. Dar deodată mirosul dispare. Îmi amintesc bine că în clipa aceea m-am gîndit: probabil că vîntul, care suflase din direcția în care crește măcieșul, și-a schimbat acum direcția.
Venea în valuri miros de floare de tei. Miros de mraniță. De undeva din apropiere, o adiere cuno-scută din copilărie — aromă de pîine. Pîinea care se cocea într-un cuptor mare rusesc pe niște frunze mari… Pe ce fel de frunze?… De ce am uitat? Mi-am adus aminte: pe foi de varză.
Dar unde-i femeia care a strigat: «Cetățene, ce-i cu dumneata?» Iat-o cum crește sub ochii mei. Alături de ea crește și cîinele. Un animal gigantic, fioros și păros. Deodată nu-i mai pot vedea. Nu mai aud glasul femeii, nu mai aud lătratul cîinelui. E întuneric… E liniște. Dar de ce mă înnăbuș? M-am îngropat în propria-mi îmbrăcăminte. Mă zbat — mă cațăr… și iată, a început să se lumineze. Am ieșit afară. Privesc în jur…
Prin urmare, după ce am înghițit praful, m-am micșorat, m-am pomenit pe o buturugă, iar jos, sub mine, foșnea o pădure de ierburi…
Dar toate astea s-au petrecut oare dintr-o dată: și micșorarea, și senzația unor noi mirosuri, culori și sunete? Și oare dintr-o dată am priceput, dintr-o dată mi-a devenit limpede tot ceea ce s-a petrecut cu mine? Nu! Desigur că nu! Nici nu pot spune cît a durat totuclass="underline" un minut, un ceas, o zi? Îmi amin-tesc bine că, micșorat fiind de o sută sau două sute de ori și ieșind de sub haina mea care zăcea pe butu-rugă, mi-am adus deodată aminte că în seara aceea, la orele zece, trebuia să plec la Moscova. Cumpă-rasem biletul. Dar unde e? În buzunarul lateral! Am dus mîna cu un gest obișnuit și… am izbucnit în rîs! Eu nu mai sînt acela care-am fost!
Și toate acestea din pricina durerii de cap… Dimineața, pregătindu-mă să-mi fac plimbarea în afa-ra orașului, am băgat din neatenție, în același buzunar, împreună cu praful pentru durerile de cap — piramidonul cu cafeină — și praful preparat de Dumcev (pe care intenționam să-l restitui actorului). Și stînd pe buturugă, în loc de piramidon am înghițit praful lui Dumcev. Iată de ce a crescut totul sub ochii mei și de ce au apărut în jurul meu obiecte noi! Erau în realitate aceleași obiecte, însă mărite de foarte multe ori.
În bilețelul său, care a nimerit întîmplător la mine o dată cu buchetul de flori, Dumcev, amintin-du-și de Eratosthene, spunea că în fața lui lumea a crescut dintr-o dată de o sută sau două sute de ori. Prin urmare iată de ce Dumcev, la întrebarea pe care i-a pus-o fratele Polinei cu privire la scopul prin-cipal al experiențelor sale, a răspuns:«Vreau să devin un om-microscop». Iar bilețelele pe care le-am dus la institut — acele bilețele stranii pe care le-am citit la microscop — n-au fost micșorate cu ajutorul aparatului fotografic, erau scrise chiar de mina lui Dumcev. Cînd? Unde?
Iată deci care este secretul lui Dumcev!
Împreună cu caietul de amintiri al bătrînului actor s-au păstrat și praful și pilulele lui Dumcev. Eu am înghițit praful. Dar în celălalt pachețel se găseau niște pilule mititele de tot. Cine știe? Poate că pilulele au o însușire la fel de miraculoasă ca și praful, poate că refac, redau dimensiunile normale. Poate că acestea sînt pilulele pentru creșterea reversibilă?