— Aveți camere libere?
Ea repetă:
— «Contele se grăbi s-o ridice…» — și întinse mîna spre peretele pe care era agățat un dulăpior plat, cu o ușiță de sticlă deschisă, în care atîrnau de cîrlige chei numerotate. Fără să-și ia ochii de pe carte, fata scoase de pe un cîrlig o cheie, mi-o întinse și spuse:
— Completați un formular — asta în primul rînd; lăsați opt ruble — asta în al doilea rînd. Iar în al treilea rînd… da… «Doamne, de ce nu-mi spui Mercedes, cînd eu îți spun Edmond?»
— Dar permiteți-mi, Mercedes — i-am răspuns eu — eu, nu sînt contele de Monte-Cristo…
— Da — suspină fata, privindu-mă de astă dată cu atenție — ce fel de conte de Monte-Cristo mai puteți fi dumneavoastră… Dacă intenționați să locuiți mai mult de douăzeci și patru de ore la hotel, nu uitați să mă preveniți.
Voiam să mai întreb ceva, dar nu era nici o speranță să primesc vreun răspuns: funcționara de serviciu a hotelului se cufundase pentru totdeauna în lectura «Contelui de Monte-Cristo».
Am pornit cu cheia în mînă pe coridorul lung.
În cameră se găsea o garderobă, o masă acoperită cu o față de masă albă brodată, un spălător, cîteva scaune. Dușumelele străluceau de curățenie.
Am deschis fereastra și mi-am rezemat coatele de pervaz. Ce căsuțe mici erau peste drum! cu ferestre mici de tot — pătrate, cu perdeluțe ușoare și cu inimioare decupate în canaturile obloanelor.
În micile pridvoare ale caselor stăteau niște bătrînele la taifas. Nu se auzea despre ce vorbesc, dar se vedea că discuția lor se lungește, se întinde la nesfîrșit, cu întreruperi, cu tăceri nepăsătoare la trece-rea vremii. Cuvintele lor erau desigur simple, obișnuite… Despre ce vorbeau?… Desigur despre modul cum se prepară mai picant salata de vinete, cum se usucă mai bine strugurii, cum se vindecă durerile de șale, sau poate că se plîngeau de faptul că acum soarele nu mai încălzește atît de puternic și că plouă mai des.
Nu puteam să prevăd că doar peste cîteva minute, aici, în acest oraș, în anul 19…, într-o seară liniștită de vară, voi deveni participantul unor evenimente, de veridicitatea cărora eu însumi mă voi îndoi mai tîrziu!
De după colț apărură un tînăr și o tînără. Mergeau încet de tot, probabil pentru a prelungi timpul cît erau împreună. Nu-și vorbeau nimic, dar păreau că sînt gata să-și spună unul celuilalt un cuvînt drag pe care îl amînau, neîndrăznind să-l rostească. S-au oprit sub fereastra mea. Și am auzit-o pe fată spu-nînd:
— Mulțumesc, Pavlik, am și ajuns. Uite ce mare a crescut ficusul, din rămurica dată de mama dumitale.
Pesemne că fereastra de la locuința fetei era chiar lîngă fereastra mea, căci atunci cînd a arătat spre ficus, mi s-a părut că se uită la mine.
— Lena! Vreau să-ți spun că…
Lena rîse:
— Tu știi la ce mă gîndesc? La minuni. Uite, această plantă din ferestruica mea nu este decît un ficus obișnuit, într-un vechi ghiveci de lut, dar cînd mă uit la el parcă și aud cum foșnesc șerpii gigan-tici, care se tîrăsc pe lîngă ficușii din junglă! Văd cum trece un elefant îngîndurat cu un elefănțel micuț după el, atingînd ficusul cu uriașele-i flancuri cenușii… Ah, Pavlik! Ficușii nu cresc în ghivece de lut pe pervazurile ferestrelor, ci în junglele tropicale. Căci de acolo au fost ei aduși… Fiecare plantă e o minune, o taină, Pavlik.
— Înțeleg… înțeleg… polenizarea…
— «Polenizarea»! Vai, ce plictiseală! Stigmatele, pistilul, polenul… Dar culorile? Miresmele? În afara orașului sînt atît de multe flori de cîmp!… Dumneata locuiești acolo și nu mi-ai adus pînă acum măcar un buchețel…
— Fiindcă sînt întotdeauna grăbit cînd viu să mă întîlnesc cu tine… și nu mai am timp să le culeg… Eu tot vreau, tot vreau să-ți spun dumitale…
Își spuneau cînd «dumneata», cînd «tu».
— Încă astă-iarnă, uite aici… Ții minte… Atunci era un viscol puternic. Astă-iarnă… Tot așa ai început și atunci: «Lena, aș tot vrea să-ți spun…»
— Da, dar atunci nu ți-am spus, pentru că îți înghețaseră mîinile și vroiam să ți le încălzești cît mai repede la sobă…
— Acum viscolul nu ne mai stingherește. Spune!
— Îți spun atît de multe cînd sînt singur.
— Dar atunci eu nu te aud.
— Ți-am scris de cîteva ori scrisori lungi — lungi de tot.
— Dar eu nu le-am primit.
— N-am avut curajul să le expediez. Mi-era frică. Să învățăm împreună în același institut, să ne vedem în fiecare zi și… să-ți scriu scrisori…
— Lena! Lenocika! se auzi o voce le fereastra vecină. E timpul să vii la masă!
— Viu, viu, mamă!… La revedere. Aștept scrisorile tale extraordinare și flori, flori de cîmp. Un buchet mare!
Curînd din spatele peretelui de lemn al camerei mele se auziră voci înăbușite, zgomot de vase.
Timpul trecea. Se lăsase întunericul și eu tot mai stăteam la fereastră.
Se aprinseseră stelele pe cer și prin întunericul dens de sub ele sunetul sirenelor de pe vapoare avea parcă acum o altă rezonanță.
De undeva de departe veneau și plecau fel de fel de sunete: frînturile unui cîntec, pașii grăbiți ai unui trecător, rîsete de după perdelele unei ferestre. Iar eu mă gîndeam cît de frumoasă poate fi ferici-rea altuia și cîte neliniști poate cuprinde bucuria.
La un moment dat mi se păru că cunosc de foarte multă vreme acest orășel, că îmi este cunoscută și această cameră de hotel, că am auzit cîndva ceva foarte asemănător cu convorbirea dintre Pavlik și Lena. Sau poate mi s-a părut numai, pentru că și eu însumi, ca și Pavel, am condus cîndva o fată și eram plin de bucurie, de tulburare și făuream în gînd cuvinte frumoase. Voiam să spun multe, dar tăceam. Scriam scrisori, și nu le expediam…
Am aprins lampa de birou. Pe fereastră intră un fluture mare, se roti deasupra mesei și se lipi de abajur.
L-am luat cu grijă și l-am dus la fereastră:
— Zboară, oaspete de noapte!
El își luă zborul, dar se întoarse spre lampă și se așeză din nou pe abajur.
L-am dat din nou jos și deodată… se auzi un piuit ascuțit. L-am cercetat pe acest oaspete cu băgare de seamă: avea pe spate un desen galben ce amintea un cap de mort. Aripile din față erau de un negru-brun. L-am dus din nou la fereastra deschisă. De astă dată a zburat.
Orășelul dormea. Era liniște deplină. Deodată, alături, în dosul peretelui odăii în care locuia Lena, cineva începu să cînte la pian o melodie cunoscută, care-mi era foarte dragă. Dar nu apucai s-o aud pî-nă la sfîrșit, se întrerupse brusc. Să se fi întristat deodată persoana care o cînta, și-o fi amintit de ceva și a căzut pe gînduri? Am așteptat în zadar să aud din nou pianul. Ce bine e să fii tînăr, în plină tinerețe! E fericită Lena că așteaptă flori… Și Pavel e fericit să le culeagă, să se tulbure… să le aducă… să le pună în mîinile ei. Acum însă e timpul să mă culc.
În camera vecină s-a făcut întuneric: pătratul luminos al ferestrei așternut pe lespezile trotuarului a dispărut brusc. Am stins și eu lumina în cameră și aproape în același timp am auzit niște pași grăbiți pe pietrele trotuarului: parcă alerga cineva. Apoi s-a oprit. Ceva zbură în camera mea și căzu jos. Pașii se îndepărtară repede. Am aprins lumina. Era un buchet! Mi-am dat seama imediat ce se întîmplase… Am dat fuga la fereastră:
— Pavel! Pavel!…
Strada era pustie.
Am turnat apă într-o cană, în care am pus cu grijă buchetul. Un buchet care nu-mi era destinat mie.