M-am repezit spre sferă. Dar lovind cu piciorul frînghia pe care stăteam, ea se clătină brusc. Am sărit pe o alta. Plasa de păianjen începu să oscileze, să tremure, și păianjenul se repezi spre locul unde plasa lui vibra mai tare. Se repezi la mine!
PE UN CIOT AL BĂTRÎNEI BUTURUGI
Mi-am smuls de pe umeri pelerina. Agitînd-o, învîrtind-o prin aer, căutam să țintesc cu ea în păianjen. Poate că în aceste momente gesturile și mișcările omului cu pelerină aminteau oarecum pe cele ale unui matador spaniol, care luptă în arenă cu taurul. Se prea poate. Dar nu la asta mă gîndeam eu. Vedeam monstrul și știam că voi pieri, voi pieri ca o muscă dacă nu voi reuși să-l rețin, dacă nu-i voi acoperi capul cu pelerina. Am zvîrlit pelerina, dar… am dat greș… înainte de a ajunge pînă la păianjen, ea s-a agățat de granulă și a acoperit-o. Frînghiile tremurau Matadorul a pierdut lupta cu taurul. Și totuși această nereușită m-a salvat. Păianjenul în loc să se repeadă la mine, s-a aruncat asupra pelerinei sub care se afla granula, și începu s-o învăluiască, s-o «prelucreze» cu același sîrg cu care ar fi vrut să nimicească o muscă vie. Ce ilustrare măiastră a deosebirii dintre instinct și rațiune!
Păianjenul își țese cu atîta ingeniozitate pînza lui, dar cum execută el această muncă? Numai instinctiv, răspunzînd în mod automat la semnalul — excitant extern. Aveam în față un exemplu con-cludent.
Granula n-o mai puteam apuca… Dar încă nu era totul pierdut! O speranță — nu, mai puțin — o umbră de speranță licări în acele clipe în mine: undeva acolo, jos, în oceanul de ierburi, se află cealaltă granulă, care-mi putea reda mărimea. S-o caut pe aceea… Să scap de păianjen. Am zărit rama, granița plasei gigantice, m-am apucat cu mîinile de funie și, legănîndu-mă deasupra abisului, am început să caut cu picioarele un sprijin solid… Am găsit. Mă aflam în afara pînzei de păianjen, pe o ieșitură sau pe un ciot al buturugii.
Încet, cu precauție, ținîndu-mă de această ieșitură, trecînd cu picioarele peste adînciturile de pe scoarța buturugii, coboram din ce în ce mai jos, acolo unde foșneau ierburile. Undeva pe acolo era cea de a doua granulă…
Mișcările mele au atras atenția păianjenului. Pesemne că dăduse gata pelerina care acoperise pilula, mult mai repede decît presupusesem cu și acum mă urmărea. Dar eu mă aflam în afara ramei lui. Aici nu mă putea ajunge! Acest animal de pradă este stăpîn numai acolo — în păienjenișul său.
Dar iată că el apăru la rama păienjenișului și dădu drumul unui fir. Începu să coboare pe el. Se leagănă acum deasupra capului meu. Am încremenit din nou. Mi se părea că toți cei opt ochi negri ai păianjenului priveau numai în direcția mea. Frînghia se lungea, păianjenul se apropia de mine; m-am repezit într-o parte și m-am vîrît într-o adîncitură. Să mă caute acum păianjenul dacă poate! Aveam un post de observație admirabil!
Păianjenul se agăță de ieșitura pe care stătusem adineauri. De aici începu să coboare spre mine.
Un vuiet ascuțit, asurzitor străpunse aerul. Din adăpostul meu văzui un animal atingînd din zbor frînghia ce se lipise de ieșitură. Păianjenul alunecă pe frînghie în sus. Din nou un vuiet. Am făcut un pas înapoi și am nimerit cu piciorul într-un puț. Am căzut, aproape să mă înec, într-o masă moale, lipicioasă.
COMPASUL VIU
Un miros ciudat mă ameți.
Nu știu cîtă vreme trecuse. Pesemne că-mi pierdusem cunoștința.
M-am trezit pe fundul unui puț. De sus răzbătea lumină. Trebuia să ies afară. Scoțîndu-mi picioarele din masa lipicioasă, m-am prins cu mîna de o ieșitură a peretelui.
Deodată se făcu întuneric, ca și cum cineva ar fi acoperit deschizătura puțului. Capul mi se lovi de ceva solid. Ce acoperiș a apărut deasupra mea? Acoperea perfect gaura prin care căzusem în puț. Prin el străbătea o undă de lumină. Am lovit cu pumnul și-am străpuns o gaură; încă o lovitură și gaura s-a lărgit.
M-am întins, m-am agățat cu mîinile de marginea puțului și am ieșit.
În aerul proaspăt mi-am revenit și am simțit din nou mirosul amețitor. Asta e miere! Fusesem într-un butoi gigantic cu miere. Ciudat! Eram flămînd, totuși am fugit fără să gust din miere. Păcat! Ce-ar fi să mă întorc înapoi? Dar ce era acoperișul care a apărut pe neașteptate deasupra capului meu? Voi coborî din nou în puț, să mănînc miere, dar mă va acoperi din nou ermetic acoperișul și nu voi mai putea ieși. Trebuie să mă lămuresc întîi: de unde a apărut aici puțul cu miere și cine construiește dea-supra lui un acoperiș?
Un animal cenușiu apăru pe uriașa cuvertură verde — o frunză — chiar lîngă mine. M-am pitit. Nu puteam fi văzut. Animalul avea o comportare destul de ciudată. Făcea mișcări neașteptate, parcă ar fi dansat. Dar nu era un dans. El tăia din frunză un cerc regulat și exact, de parcă circumferința pentru decuparea lui ar fi fost trasată cu compasul. Punctul de sprijin era trupul animalului, în timp ce capul și maxilarele se roteau, descriind un arc.
Tăietura se făcea astfel circular. Strict și precis. Deodată animalul se ridică bîzîind, coborî lîngă mine și acoperi cu cercul verde decupat din frunză puțul din care abia ieșisem.
Pe o altă frunză verde, un animal asemănător «dansează», adică și el decupează. Iată-l că și-a luat zborul și pe frunză a rămas o tăietură făcută de astă dată nu în cerc, ci în elipsă. Insecta a deplasat aici de două ori punctul său de sprijin: cele două semicercuri au format o tăietură în elipsă.
Acoperișul puțului era format dintr-o frunză decupată în cerc, iar bucata tăiată în elipsă era folosită probabil la așezarea pereților puțului propriu zis, în care se păstrează mierea.
Mi-am amintit că insecta cenușie este albina-tăietoare de frunze — megachila. Toată munca ei pare să fie o lecție intuitivă de geometrie descriptivă.
«Ar fi bine să dejunez — mi-am zis, privind cum albina-tăietoare de frunze așază pe puțul cu miere un acoperiș verde, unul peste altul. Trebuie să mă grăbesc! Dacă albina își va așeza întregul acoperiș verde, deasupra puțului, nu voi fi în stare să străpung cu pumnul atîtea straturi puse unul peste altul. Și voi rămîne fără «micul dejun».
Iată că albina a acoperit puțul cu un acoperiș verde rotund. Imediat ce și-a luat zborul am dat fuga repede și l-am lovit cu pumnul. Am făcut o gaură, dar n-am vrut încă să risc să intru după miere. Dacă nu apucam s-o fac la timp?… Albina se putea întoarce. Și așa s-a și întîmplat.
În timp ce albina își așeza acoperișul — eu așteptam. După ce ea își luă zborul pentru a decupa un altul — eu îl spărgeam pe cel existent și apoi așteptam din nou cu răbdare. Și iar mai distrugeam unul — după ce albina îl reconstruia. În acest fel îmi croiam din nou drumul spre puțul cu miere. Albina făcea deci o muncă cu totul zadarnică. Iată un prilej pentru a constata automatismul instinctului.
Dar cînd va termina odată să-și așeze acoperișurile?!
A venit de multe ori și și-a tot plasat cercurile. După stratul al treisprezecelea, străpuns de mine cu același zel ea și celelalte douăsprezece anterioare, ea și-a luat zborul și nu s-a mai întors. Am așteptat mult, dar pesemne că și-a socotit treaba terminată.