Perioada permiană. Cu milioane de ani în urmă, în apele mici, în golfurile rîurilor și în depresiu-nile mlăștinoase trăiau reptile cu chip de fiară, niște amfibii gigantice — uriașe, greoaie, neîndemînati-ce. S-a schimbat clima, mările s-au retras sau au înaintat, s-a schimbat vegetația și de mult toate acele reptile cu totul neobișnuite, precum și amfibiile gigantice au pierit din pricina secetei sau a frigului, dar iată că una din ele s-a păstrat, a supraviețuit și mă privește acum cu niște ochi uriași bulbucați, în timp ce își deschide și închide mereu gura-cutie. Un clocot puternic se răspîndește deasupra oglinzii apei, se oprește și pornește din nou.
Am trecut pe lîngă o broască!…
Desigur că și în cărțile de paleontologie se arată că broasca este înrudită cu antracozaurul și că înfățișarea ei chiar amintește de acest amfibiu gigantic, ale cărui rămășițe se găsesc în reziduurile peri-oadei permiene. Probabil că broasca noastră orăcăie la fel ca antracozaurul, numai că ea orăcăie de o sută-două sute de ori mai slab.
Deodată pluta se săltă și-și acceleră mersul. Păianjenul, tovarășul meu de drum, a sărit în apă și a început să alerge pe ea, cu picioarele lui înalte, lungi, ca să prindă prada.
După el se întindea firul solid pe care îl fixase de plută. Acest fir îl ajuta să se întoarcă la ea.
Fila 15
Pluteam. Aripile ființelor care ședeau pe crengile arborilor de pe mal aveau un luciu metalic. Păsări? Nu, fiecare dintre aceste păsări avea cîte două perechi de aripi, foarte lungi și înguste. Ochii acestor ființe înaripate (fiecare ochi era alcătuit dintr-o sumedenie de bucățele — un mozaic!) jucau în diferite culori, mă speriau. Antenele lor — mustăcioare — tremurau tot timpul, de parcă cercetau mișcarea aerului. Aceste «păsări» lungi și subțiri se desprindeau brusc de la locurile lor și zburau cu mare viteză deasupra apei. Apoi se răsturnau și o clipă zăceau pe spate, de parcă se propteau de aer. Încă o clipă și erau departe. Iar pe plută cădeau resturi ale prăzii lor.
Libelule!
Pe lîngă plută lunecau patinatorii de apă. Desfăcîndu-și larg picioarele — niște ace gigantice — ei abia atingeau suprafața apei și, săltîndu-se, săreau tot timpul peste plută, se lăsau din nou pe apă și dispăreau.
Dacă frecăm un simplu ac de cusut cu grăsime, el va pluti pe apă. Așa și picioarele-ace ale aces-tor vietăți, unse cu o substanță grasă, lunecau pe apă. Fără îndoială, erau păianjenii de apă.
Sufla un vînt ușor. Pluta urma cursul liniștit al apei, de-a lungul țărmului. Așteptam cu neliniște momentul cînd vîntul va mîna pluta spre țărmul opus. Așteptări zadarnice! Vîntul nu sufla de fel în direcția chioșcului. Ce era de făcut? Să silesc păianjenul să tragă pluta spre celălalt mal — să-l sperii cu aripioarele de viespe? Să-l las să tragă el pluta cu firul lui de remorcare! Am încercat să procedez astfel de cîteva ori, dar n-am reușit. În golfurile fluviului, pe arborii subacvatici stăteau niște animale; fiecare avea corpul lunguieț, ochii bulbucați, iar gura închisă… cu o mască.
Măștile erau felurite: ca o chivără, ca o lopată și altele plate.
Fiecare animal părea că a încremenit, a prins rădăcini în locul în care ședea. Ochii mari și rotunzi priveau neîntrerupt într-un singur punct. Pe neașteptate, cînd unul din animale, cînd altul își azvîrleau brusc masca înainte, iar pîrghia de pe articulație se întindea, în timp ce ghearele ascuțite ale măștii prin-deau victima și o duceau imediat la gură. Animalul își devora prada, ajutat de masca de pe pîrghie, care ținea mîncarea ca o mînă. Dar deodată aceste animale se desprinseră de pe arborii lor subacvatici și, lipindu-și picioarele de trup, zburară cu o viteză extraordinară pe lîngă plută. Absorbeau apa și o împingeau afară cu o imensă forță; jerbele de apă se succedau cu mici întreruperi, împingînd înainte trupul animalului.
Păi acestea sint… larvele libelulei, larvele care în scurtă vreme vor deveni ele însele libelule și vor zbura grațios și repede pe deasupra fluviului.
Fila 16
Ce strălucește acolo în zare? Ne apropiem de o insulă. Niște labe uriașe ieșiseră din apă și se agă-țaseră de marginea acestei insule.
Din apă apăru un animal care aducea la prima vedere ca formă și dimensiuni cu un crocodil; el începu să se cațăre pe insulă. O creastă dințată ondulată se întindea pe toată spinarea lui. Animalul se culcă pe o parte și astfel i-am putut vedea burta portocalie, cu pete de culoare închisă. Ochii lui aurii-galbeni mă urmăreau. O reptilă înfiorătoare!
Curentul gonea pluta drept spre insulă. Se contura din ce în ce mai limpede — creasta dințată și ondulată a reptilei. Iată, reptila a coborît de pe insulă. Coada cu creastă a lovit apa. Pluta se clătină puternic. Tăind apa, reptila se apropia de plută. Păianjenul se săltă și — de spaimă — începu să se agite. Nici n-am băgat de seamă cînd și-a rupt firul și a dispărut de pe pluta de care se afla legat sacul meu; pluta începu să se rotească, să se învîrtească. Am căzut, m-am pomenit în apă și am avut timpul să văd cum păianjenul alerga undeva departe pe valuri, urmărit de reptila cu creasta dințată.
Ținîndu-mă la suprafața apei și agățîndu-mă de marginea plutei, am încercat să mă cațăr pe ea, dar am fost tîrît de curent. Ambarcațiunea mea pleca tot mai departe împreună cu sacul în care se afla jurnalul. Adunîndu-mi ultimele puteri am pornit înot după ea.
În depărtare, la o cotitură a fluviului, ieșeau din apă niște arbori. Pentru o vreme ei au reținut pluta. Am reușit s-o ajung din urmă, m-am suit pe ea. Sacul cu jurnalul meu erau la locul lor. Am privit în jur: nu se mai vedea nici insula, nici reptila, nici păianjenul — stăpînul plutei.
Curentul prinse din nou pluta mea și o puse în mișcare.
Mă gîndeam: «Mie mi se pare că adîncimea apei de sub plută s-ar putea măsura în verste, dar adevărul este că plutesc doar pe un pîrîiaș». Trebuie să judec totul la proporțiile reale, nu trebuie să confund broasca cu un antracozaur. Nu păsări cu aripi strălucitoare, transparente, au zburat deasupra plutei mele, ci libelule, niște libelule obișnuite. Iar ciudatele vietăți cu măști sînt larvele lor. Iar fioroasa reptilă cu creastă dințată, care mi-a urmărit pluta, este numai un triton. El se hrănește cu mormoloci, viermi, icre de broască. Respiră aerul din atmosferă la fel ca și broasca. Apare din apă, expiră cîteva balonașe de aer, inspiră altul, pentru a-și împrospăta rezerva din plămîni, și intră din nou sub apă.
Fila 17
Luciul apei se încreți ușor. Arborii prin fața cărora trecea pluta începură să se legene mai puternic. Culoarea apei deveni plumburie, mohorîtă. Imaginile arborilor oglindiți în apă dispărură, de parcă se înecaseră. Vîntul trecu peste mine șuierînd. Ierburile de pe mal făceau un zgomot sinistru care se întrerupea doar pentru a reîncepe cu mai multă intensitate. Vîntul se juca cu pluta mea de parcă ar fi fost o surcea. N-o mai puteam manevra. Numai de aș putea reține sacul cu manuscrisul! Am mai înfă-șurat o dată sacul cu frînghii și m-am legat mai bine de plută.
De ce, de ce am pășit pe această plută, de ce am încredințat încărcătura mea neprețuită — jurnalul meu — capriciilor acestei stihii a apelor?
Păreri de rău tîrzii, cît de amare sînteți voi!
Nu mai zboară deasupra mea păsări cu aripi strălucitoare, transparente. Primejdioșii însoțitori ai plutei mele s-au ascuns în adîncul apelor, au dispărut.