Numai vîntul nu mă părăsea, îmi șuiera în urechi și mîna pluta, încotro? Drept spre țărm. Dar vai, nu spre cel spre care doream eu!
Vîntul învîrtește pluta, vuiește, vîjîie.
În acele momente mi-am amintit de vapoarele de pe mări, care pe vreme rea se caută unul pe altul.
Pentru ca pluta să nu se lovească de mal, țineam întins parul. Dar se vede că vîntul prindea fiecare gest al meu. El năvălea cînd dintr-o parte, cînd dintr-alta și toate încercările mele deveneau zadarnice. Vîntul gonea în urma mea niște cîmpuri mari, verzi. Ele se clătinau, mă înconjurau din toate părțile. Și iată că pluta mea se văzu prizoniera acestor cîmpuri; plutea o dată cu ele și curînd se pierdu în imensi-tatea verde a ierburilor.
Undeva — departe de aici, în Oceanul Atlantic, există Marea Sargasselor. Acolo cea mai mare primejdie pentru navigatori nu o reprezintă vîntul, ci algele. Ele au umplut un gigantic bazin de apă: o mare verde pe ocean. O mare fără maluri. În ea s-au împotmolit caravelele lui Columb, iar «Nautilus» — vasul căpitanului Nemo — abia a reușit să răzbată prin desișul acestor alge.
Țintuit în loc, mînat de vînt, pierdut în cîmpul verde mișcător, îmi aminteam de Marea Sargasse-lor și mă uitam mîhnit în zare. Cum să ies din această imensă captivitate verde?
Vîntul îmi șuiera cu din ce în ce mai multă putere în urechi. Am ridicat privirea: norii acopereau ca niște zdrențe negre cerul. Pluta mea se clătina. Se clătina parcă și întunericul care mă înconjura. O flacără puternică străpunse deodată norii, luminînd totul în jur, și în clipa aceea cîmpurile deveniră și mai verzi.
Să-mi salvez bagajul! Am reușit să dezleg nodul pe care eu însumi îl strînsesem cu putere, pentru a prinde mai bine de plută sacul cu manuscrisul meu. Tangajul creștea, pluta se ridica aproape vertical și abia reușii să apuc capătul frînghiei cu care era legat sacul. Prin vuietul vîntului am auzit deodată un murmur răgușit. Pe undeva, aproape de tot, se zări pentru un singur moment o gură-cutie deschisă, lucioasă și udă. Am văzut și o limbă de nisip galbenă… Să fie o insulă? O limbă de pămînt? Pluta se ridică puțin; deasupra mea se înălțau cîmpurile verzi. Cerul se clătină…
Fila 18
Naufragiu!
Îmi amintesc cîte ceva din istoria naufragiilor:
Din timpurile cînd fenicienii cu triremele lor — vase cu trei rînduri de vîsle și cu pînze pătrate, care nu se puteau ridica decît atunci cînd bătea un vînt favorabil — ajungeau totuși pînă la țărmurile Rodeziei în îndepărtata Africă;
Îmi amintesc de timpurile cînd cutezătorii nagivatori normanzi părăseau Scandinavia și — determinînd drumul după stele — izbuteau să ajungă cu bărcile lor ascuțite pînă la țărmurile Groenlan-dei și ale Islandei, pînă la țărmurile acelui continent care peste cinci secole a fost numit America;
…Și de timpurile cînd caravelele — corăbii cu pînze, cu trei catarge și cu borduri înalte — rămî-neau în loc cu pînzele căzute, în oceanul îndepărtat, din pricina vremii prea liniștite, a aerului prea calm. Navigatorii se uitau cu ochi plini de speranță la aer: așteptau să vină vîntul să umfle pînzele și să mîne caravelele spre țara în care lingourile de aur și pietrele prețioase se tăvălesc pe jos, ca frunzele căzute toamna…
Probabil însă că istoria naufragiilor din toate aceste timpuri cunoaște destule cazuri cînd, o dată cu corabia, s-a înecat întregul echipaj și a rămas în viață doar un singur om. Dar niciodată nu s-a întîm-plat ca acest om, rămas în viață în urma unui naufragiu, să-și poată explica limpede cum și de ce toc-mai el a fost singurul care s-a salvat — cum de n-a pierit o dată cu toți ceilalți? Numai apa mării care l-a scos la țărm, numai ea ar fi putut da răspuns la întrebare. Dar valul care a adus omul la țărm l-a lăsat acolo, l-a părăsit și a fugit repede înapoi în mare. Cum să-l mai întrebi? Un plescăit ușor, un freamăt încet, un geamăt jalnic… Atîta tot…
Nici eu nu știu, nici eu nu pot povesti cum de s-a întîmplat că n-am pierit, că nu m-am înecat. Zac pe mal. Un vînticel cald, catifelat îmi învăluie fața, mă liniștește. Sus văd albastrul limpede al cerului. Mă ridic în coate, mă uit la fluviu. Este lat — malul opus abia se vede. Ce liniștit e, ce calm, ce domol! Oare pe aceste ape cuminți a mînat vîntul pluta mea în toate direcțiile, împingînd-o spre țărm, înconju-rînd-o cu un cîmp de alge? Oare în acest fluviu s-a răsturnat pluta mea — în plină furtună? M-a cuprins un sentiment de milă față de mine însumi, sentiment primejdios pentru orice om. Naufragiu, Marea Sargasselor, cîmpii de alge! Ce caraghios! Ceea ce se legăna pe apă era cea mai obișnuită lintiță verde, de baltă. Era cît pe-aci să mă înec într-o băltoacă, într-un pîrîiaș care se strecoară încet prin această lintiță!
Dar un gînd luminos îmi alungă reflecțiile amare. Poate că sacul cu manuscrisul meu n-a fost luat de apă, poate că a rămas împotmolit în lintiță! Îl voi căuta, voi căuta neapărat jurnalul meu. Ei, și ce dacă în Marele Fluviu Domol trăiesc dinozauri?! Ei, și dacă antracozaurii acoperă cu strigătul lor mugetul și șuierul furtunii? Eu însă totuși știu că Marele Fluviu Domol este numai un pîrîiaș năpădit de lintiță, un pîrîiaș în care trăiesc tritoni obișnuiți și cele mai obișnuite broaște.
Și îmi voi găsi jurnalul! Cu siguranță, apa n-a pătruns pînă la el — am avut grijă să-l acopăr cu ceară și să-l pun într-un sac impermeabil.
Fila 19
Zi de zi am umblat pe mal, am înotat printre cîmpiile de lintiță, le-am cercetat cu de-amănuntul, căutîndu-mi sacul. Nu l-am găsit! Totuși n-am vrut să presupun nici o clipă că l-a luat curentul și l-a dus cu el. Am crezut numai ceea ce am vrut să cred: că există — că se află cu siguranță aici și chiar undeva foarte aproape. Dar unde, unde? Dacă nu este în lintiță, înseamnă că l-a luat una din viețuitoarele acestei ape și l-a scufundat în Marele Fluviu Domol. Acolo, în fundul apei trebuie să caut sacul cu jurnalul meu.
Fila 20
Am tot încercat să-mi reamintesc, să recunosc locul unde s-a răsturnat pluta. Trebuie să mă cufund și să caut jurnalul sub apă. Dar unde, în ce loc să caut?
Fila 21
Aerostate… aerostate… aerostate… Uneori îți trece deodată prin minte un cuvînt sau altul, fără să fie legat de gîndurile tale sau de ceea ce te înconjoară. Dar acel cuvînt te obsedează, îți răsună în minte și îl repeți, îl repeți mereu.
Eram tare flămînd, rătăceam prin pădure, mă gîndeam cum să-mi procur hrana, dar tot repetam fără încetare cuvîntul care se ținea scai de mine: «aerostate… aerostate…» De unde îmi răsărise, așa deodată, în minte, acest cuvînt? Ceea ce mi se întîmpla acum era numai din pricina foamei! Simțeam cum mi se învîrtea capul! Norii pluteau sus pe cer, se legănau la o înălțime inaccesibilă. Și sub ei plu-teau, se legănau tot felul de flori: umbreluțe albe, panicule pufoase, baloane de diferite culori. Am amețit… Și s-a prins scai de creierul meu un cuvînt: «aerostate».
Fila 22
Pe apă, chiar lîngă țărm, se întindeau frunzele unei plante. Alungite și de un verde închis, ele semănau cu frunzele unui ficus tropical. Eram de cîteva ori mai mic decît oricare dintre aceste frunze. Stilurile florilor trandafirii se legănau solemn deasupra apei. Era hrișca-amfibie.
Apa ferea hrișca de musafirii nepoftiți care ar fi încercat să se cațăre și să ajungă la nectarul ei.