Flămînd, obosit, mă uitam de departe la florile trandafirii și, suspinînd, îmi aminteam cît de gus-tos și hrănitor este polenul și nectarul hrișcăi-amfibie; mă uitam și nu știam ce să fac. Nu puteam înota, nu puteam ajunge pînă la această tufă — nu mă mai țineau puterile. M-am îndepărtat de apă și curînd am văzut o altă tufă de hrișcă-amfibie pe mal. Aici, ea se apăra de hrăpăreți în alt chip: tulpina ei era prevăzută cu niște peri care secretau un lichid lipicios. În acest lichid se zbăteau gîndăcei, furnici. Pentru ca să nu mă «lipesc» ca o furnică, m-am cățărat pe o tufă înaltă, uscată care creștea lîngă hrișcă. Am tras florile trandafirii de hrișcă spre mine. Am mîncat polen, am băut nectar. Florile vroiau să se smulgă din mîinile mele, dar eu nu le dădeam drumul. Îmi luasem prînzul sau cina? Ce importanță avea? Bine că îmi potolisem foamea. Dar capul tot mi se mai învîrtea. Poate din pricina mîncării și a băuturii, sau poate pentru că mă cățărasem prea sus…
Am coborît cu mare grijă, riscînd la fiecare pas să mă prăvălesc la pămînt.
Aerostate… Aerostate…
Fila 23
Se lăsa seara. Soarele apunea. Din nou deasupra fluviului bogat în ape zburau păsările-libelule. Și aripile lor strălucitoare, lungi și înguste, jucau în culorile curcubeului.
În zbor, ele însoțeau agitate valurile la drum lung și dispăreau după cotiturile fluviului.
Din nou îmi răsuna obsedant în cap: aerostate…
Și începu să mi se pară că undeva, cîndva, am văzut multe-multe aerostate. Argintii, ușoare, legate cu frînghii lungi, ele se legănau ușor și se smuceau, se întindeau, gata să-și ia zborul. Dar unde și cînd le-am văzut? Nu-mi amintesc. M-am cățărat pe un trunchi ca să mă culc pe o frunză: aici poți dormi mai liniștit și mai ferit de primejdii decît pe pămînt. Cîtva timp m-am tot foit, căci toată frunza era străbătută de vinișoare. În cele din urmă mi-am găsit un locșor, m-am instalat într-o poziție comodă.
Frunzele verzi se înălțau lîngă mine rînduri-rînduri. Pe fiecare se găseau mii și mii de ferestruici. Dimineața și seara ele erau larg deschise — aerul proaspăt înviora planta. Dar pe arșiță ele se închi-deau. Desigur, îmi dădeam seama că ferestruicile nu sînt altceva decît stomatele frunzei. Deschizîndu-le și închizîndu-le, planta reglementează astfel evaporarea apei.
Culcat pe frunza ce se clătina ușor, mă uitam pe jumătate adormit la contururile complicate ale frunzelor și mă gîndeam că ar fi bine dacă aerostatele mi s-ar arăta măcar în vis.
Doar se întîmplă ca omul să viseze noaptea la ceea ce s-a gîndit cu încordare în timpul zilei. Dimineața se trezește vesel și tulburat: în somn și-a amintit ceea ce ziua zadarnic se chinuise să-și amintească.
Dar omul nu poate porunci somnului să-i aducă visul pe care și-l dorește.
Am visat cu totul altceva. Stăteam culcat pe patul de sus al unui vagon de tren care mergea încet. Deodată o oprire bruscă. Era cît pe-aci să cad. Dar m-am ținut, mi-am încleștat mîinile de marginea patului. M-am trezit.
Soarele ajunsese sus pe cer. Eram culcat chiar pe marginea frunzei care, urmărind soarele, se deplasa și se întorcea cu toată suprafața spre el, în timp ce eu mă rostogoleam. Unde era trenul care mergea încet, unde erau aerostatele?!
Dinspre fluviu se auzeau sunete stridente, ascuțite. Țînțarii începuseră concertul. Am privit în jur. M-a izbit o umbră uriașă care se legăna ușor în dosul frunzei. Legănarea umbrei se intensifică deodată! Jocul clarobscurului, cu licăriri, mă făcea să văd pestriț tot ce era în fața ochilor mei. Un hamac imens țesut de păiajenul cu cruce era legat cu frînghii de arbori. Nu bătea vîntul, dar sclipirile, jocul clar-obscurului nu încetau, ceea ce dovedea că păianjenul își legăna singur plasa. Așa procedează el în cli-pele de primejdie sau cînd se pregătește să-și atace prada: atunci plasa lui devine invizibilă — de parcă s-ar fi topit — de parcă s-ar fi mistuit deodată.
Dar jocul febril al clar-obscurului și licărul intens treptat încetară. Gigantica umbră a plasei se aș-ternu liniștit pe pămînt.
Am coborît de pe frunză și am început să cercetez plasa de jos. N-am văzut nici prada păianjenului, nici pe dușmanul lui. În soare străluceau numai niște picături de lichid cleios.
Și deodată mi-am adus aminte! Mi-am amintit totul! Aerostatul!
În clipa în care pluta mea s-a răsturnat, exact în clipa aceea, am zărit acolo, în adîncul apelor, o plasă din păienjeniș, la fel cu aceasta. Se legăna în apă și semăna cu un aerostat. Totul era limpede: trebuie să-mi caut sacul cu jurnalul scufundat acolo unde atîrnă în apă o plasă la fel, care seamănă cu un aerostat legat.
Cu cît priveam mai mult plasa de păianjen, cu atît îmi devenea mai limpede de ce cuvîntul «aerostat» mă obsedase atîta.
Fila 24
Trebuie să mă cufund. Voi găsi aerostatul subacvatic și lîngă el sacul cu jurnalul meu.
În viața cealaltă, «normală», am fost un bun înotător și știam că cei ce se cufundă la mari adîncimi au de obicei hemoragie pe nas, urechi și gură. Știam de asemenea că cel ce se cufundă poate să stea sub apă aproximativ două minute.
Ca și căutătorul de perle, aveam în mînă o piatră grea. O săritură și apa s-a închis deasupra capu-lui meu. Piatra mă trase adînc la fund. Tîmplele îmi zvîcnesc. Văd prost. Amețesc. În fața mea se profilează un obiect întunecat. Am aruncat piatra, am ieșit la suprafață. Eram pe țărmul nisipos. Abia îmi puteam reveni. Pulsul îmi bătea puternic. Capul mi se învîrtea tot mai tare. Zgomotul din urechi nu înceta.
M-am tîrît cu greu pînă la o peșteră. A cui vizuină o fi? E goală. Cu chiu cu vai am rostogolit spre peșteră o piatră mare; cu multă caznă am astupat intrarea. Rezemîndu-mă de peretele peșterii, am ațipit.
Fila 25
A venit o nouă zi și o dată cu ea alte gînduri. Trebuie să-mi amintesc, și să descopăr secretul scafandrilor. Am auzit vorbindu-se despre scafandri miraculoși care au existat în vremurile de demult. Împăratul perșilor Xerxes, care a luptat cu grecii, i-a poruncit scufundătorului grec Sillias să scoată comorile dintr-o corabie scufundată la mare adîncime. Sillias a salvat comorile și le-a înmînat împăra-tului. Xerxes, văzînd minunata măiestrie a lui Sillias, l-a reținut pe corabie, nu i-a mai dat drumul să plece. Dar într-o zi, cînd s-a stîrnit o puternică furtună, scufundătorul grec a sărit de pe corabie. A fugit înotînd.
Întîmplarea este semnificativă, dar ea nu dezvăluie secretele scufundătorului grec Sillias.
Am început să mă gîndesc la reacțiile fiziologice ale scufundătorilor. Pesemne determinant este faptul — unanim cunoscut — că sub acțiunea presiunii pe care o exercită apa, se petrece procesul de eliberare a azotului din organism. Balenele și focile sînt și ele mamifere, respiră și ele prin plămîni. Umplîndu-și plămînii cu oxigen, ele rămîn foarte multă vreme sub apă. Se vede că ceva ajută organismul lor să fixeze azotul eliberat. Poate niște microorganisme? Ar trebui cercetată problema aceasta în laborator.
Dar nu, nu e timpul acum pentru evocarea amintirilor, nici pentru păreri de rău; de ce să mă întorc cu atîția ani în urmă, să trezesc din umbră trecutul atît de îndepărtat!
Trebuie să învăț să mă scufund. În adînc — din ce în ce mai în adînc.
M-am apropiat încet de mal; mi-am luat piatra, am inspirat profund și m-am aruncat în apă. În clipa aceea am avut impresia că una din mîinile mele a atins un furtun. Am simțit chiar cum furtunul se retrage de parcă ar fi fost viu. Am coborît la fund: lîngă mine furtunul acela se întindea, se tot întindea, ca și cînd cineva de pe mal ar fi pescuit cu o ciudată undiță vie. M-am împotmolit în mîl și am simțit că sub piciorul meu se mișcă ceva. Instinctiv, ca să nu cad, m-am apucat de furtunul ce se legăna, dar el se scurtă într-un chip cu totul neașteptat și porni în jos, de parcă cineva care s-ar fi aflat pe fundul fluviu-lui l-ar fi tras într-acolo. Mi-am dat seama că mă țin de o parte din corpul unei vietăți, care s-a îngropat în mîl.