Priveam, observam. Uitasem cu totul că mă aflam în locuința unui păianjen ca acesta pe care îl aveam în fața mea, uitasem că și stăpînul locuinței mele subacvatice se poate întoarce pe neașteptate în casa lui, unde mă va găsi pe mine — oaspetele nepoftit.
Urmăream neîntrerupt cum argyroneta prindea frînghia cînd de trunchiurile de pe fund, cînd de pietre. Frînghia se deplasa singură în diferite direcții, de parcă ar fi fost însuflețită. Și tot timpul ardeau în apă cu o lumină fosforescentă opt ochi, care priveau cînd într-o parte, cînd într-alta. Frînghia nu se încîlci, nu se rupse în nici un loc. Ea se așternu pe fundul fluviului, formînd un poligon din linii frînte. Am observat că frînghia era mai groasă în locurile unde argyroneta o prindea de trunchiurile plantelor sau de alte obiecte nemișcate. Cu fiecare minut numărul liniilor poligonului creștea și treptat aceste linii formară o rețea deasă.
Dar deodată constructorul își părăsi plasa și trecu pe lîngă aerostatul meu: o pereche de mandibule și un tufiș întreg de peri. Plecă. Dar aveam impresia că o dată cu plasa lăsase pe fundul fluviului cei opt ochi fosforescenți ai săi.
Curînd păianjenul-constructor se ivi din nou. Văzui sclipirile vestmîntului său argintiu, din bășicuțe de aer, pe care și-l îmbrăcase acolo, la suprafața apei. Argyroneta se lăsă pe fundul fluviului lîngă plasă, o ridică puțin, se vîrî sub ea și începu să-și frece lăbuțele de îmbrăcămintea sa strălucitoare. Bășicuțele de aer se desprindeau de peri, și prinzîndu-se de firele plasei, pluteau în sus, ridicînd-o. Argyroneta veni și plecă de cîteva ori în șir pentru a aduce de la suprafața apei bășicuțele de aer cărora le dădea drumul sub plasă. Apoi se apucă din nou să-și țeasă firele. Împletitura plasei devenea din ce în ce mai deasă.
Și în curînd bășicuțele de aer aduse de păianjen începură să umfle nu numai plasa, ci și pînza argintie a cortului care urma să devină locuința păianjenului de apă.
Balonul din țesătura argintie — aerostatul, umflat cu aer, încerca să zboare, dar frînghiile care-l țineau prins de trunchiurile arborilor subacvatici și de alte obiecte nu-i dădeau drumul, îl rețineau cu putere.
Pluta mea se răsturnase lîngă un aerostat. Dar sub apă am văzut cum argyroneta construiește un nou aerostat. Treptat, obișnuindu-mă cu semiîntunericul subacvatic, am început să disting obiectele din jurul meu: mai departe și deasupra mea atîrnau alte aerostate. Argintii, ușoare, toate se asemănau între ele. Erau multe.
Îmi venea din ce în ce mai greu să respir, aveam amețeli, nu-mi mai ajungea aerul. Era de mult timpul să ies la suprafață. Dar mai tergiversam, examinam aerostatele care se legănau în diferite col-țuri. Uitîndu-mă bine, am văzut cum în unele clopote subacvatice păianjenii — argyronete — se odihneau, cu piciorușele strînse, în altele — devorau prada prinsă.
Dar cîte argyronete se aflau aci? Cîte aerostate argintii fuseseră construite aici și prinse de plantele subacvatice? Și unde, sub care din ele, lîngă care aerostat să-mi caut sacul cu jurnalul meu?
Fila 30
Cine cutreieră fundul Marelui Fluviu Domol, cine umblă de colo-colo și deodată se oprește, se apleacă, ia ceva în mînă, ridică, examinează, privește în jur și apoi pornește mai departe?
E un omuleț mic cu un scafandru pe cap, cu un ciob ascuțit dintr-o cochilie în mînă și cu o legătură de frînghii aruncată peste umăr.
El își caută jurnalul pe care trebuie să-l transmită oamenilor — jurnalul de experiențe, observații și descoperiri făcute în Țara Codrilor de Iarbă, jurnalul plin de informații care vor îmbogăți știința și viața oamenilor.
Ieșind din locuința argyronetei și întorcîndu-mă pe mal, mă uitam acum altfel, cu calm și curaj, la Marele Fluviu Domol. Oare nu anume pentru mine își construiau, de fapt, argyronetele casele lor și le umpleau cu aer? Mă voi apropia de una din aceste locuințe — de cea mai mică dintre ele — și cu cio-bul ascuțit de cochilie voi tăia frînghiile. Voi intra în acest clopot plin cu aer și astfel echipat — ca un scafandru — voi merge liniștit pe fundul fluviului, în căutarea jurnalului meu. Iar atunci cînd aerul din clopot se va termina, îl voi înlocui cu un altul. Voi scotoci, voi cerceta fundul fluviului în toate unghe-rele lui.
Aerostatul umplut cu aer se va ridica atunci cînd îi voi tăia frînghiile. Pe fundul fluviului sînt destule pietre, le voi lega de frînghii și, împiedicat de aceste greutăți, aerostatul nu se va mai putea înălța sus.
Zilnic schimbam costumele de scafandru, cotrobăiam de-a lungul malului, examinam tufele sub-acvatice, trunchiurile, crengile, frunzele… Peripeții? Au fost destule.
Odată, după ce făcusem doar cîțiva pași cu echipamentul meu de scafandru, am simțit deodată că mă sufoc. Clopotul era mare, dar din nu știu ce pricină nu-mi ajungea aerul. De îndată ce am reușit să-mi eliberez capul, am ieșit la suprafața apei. Am împins aerostatul spre mal și l-am examinat mai îndeaproape: argyroneta făcuse în cuibul său încă un etaj. Separase cu o pînză străvezie, dar solidă, un etaj de celălalt; în această pînză se aflau ouăle mici, din care vor ieși puii ei. De obicei în asemenea cazuri argyroneta stă la intrarea primului etaj — păzește. Dar de astă dată «stăpîna» probabil că plecase undeva. Iar eu, fără să bag de seamă, mi-am vîrît capul într-un aerostat cu două etaje.
Coboram zi de zi pe fundul fluviului, alegeam locuința goală a unei argyronete, tăiam frînghiile, legam de ele pietrele și, îmbrăcînd acest costum de scafandru, înaintam pe fundul fluviului, învingînd rezistența apei. Îmi căutam sacul cu jurnalul.
Ajunge! Oare n-ar fi mai bine să-mi încetez cercetările, să-mi reamintesc tot ce scrisesem în el, să-l reconstitui, să încep un nou jurnal? Dar cît timp îmi va lua aceasta? Mult, foarte mult. Și apoi — să procur, să prepar hîrtie, cerneală, penițe… Timp, timp și iar timp! Și ca în cele din urmă să ajung la concluzia că nu pot scrie mai repede decît pe vremea scrierii cuneiforme.
Cît de multe sînt descoperirile — mereu noi — despre care trebuie să vorbești oamenilor! Și cît de scurtă e viața…
Fila 31
A sosit ziua, ora, clipa cînd mi-am văzut în apă sacul cu jurnalul meu.
Îmi amintesc că în dimineața aceea mă trezisem cu desperarea în suflet. Îmi spuneam că e timpul să încetez toate cercetările. Apoi, lipsit de orice elan, am început să mă pregătesc pentru coborîtul în fundul apei; m-am uitat la fluviu și deodată m-a cuprins bucuria neașteptată a speranței.
Desigur că speranța, încrederea, bucuria, toate acestea nu-mi veniseră chiar din senin. Totul avea o explicație destul de simplă. Observasem de cîteva ori că la o anumită cotitură a malului curentul devine mai slab. Observasem, dar nu stătusem să reflectez la aceasta. În dimineața însă în care îmi pierdusem speranța de a-mi mai găsi jurnalul, m-am apropiat de mal și privind la fluviu am tras deoda-tă o concluzie cît se poate de simplă: luat de apă, jurnalul meu nu se putuse împotmoli decît în golf, tocmai acolo unde curentul era aproape insesizabil. O dată cu această concluzie, am simțit că îmi revine încrederea, aveam aproape certitudinea că, în ziua aceea chiar, îmi voi găsi jurnalul. Îmi amin-tesc cum s-au ciocnit cele două sentimente: desperarea și speranța. Și una din ele — desperarea — s-a topit, n-a mai rămas nimic din ea.
Am coborît pe fundul fluviului. Cu clopotul pe cap am ajuns la cotitura fluviului. Acolo la douăzeci de pași de mine — la intrarea în golf, sub creanga unui arbore subacvatic, am văzut zăcînd sacul cu jurnalul meu.