Nu m-am mirat, nu am scos nici o exclamație — mi s-a tăiat răsuflarea de bucurie. Mi se părea doar ciudat că nu-mi trecuse mai înainte prin minte să intru în golf. Probabil că sacul meu gogoașă plutise mult timp legănîndu-se pe apă. Apoi sfoara s-a dezlegat, apa a pătruns în el și sacul s-a lăsat la fund. Desigur că apa n-a atins filele jurnalului: pachetul era bine pecetluit, bine acoperit cu ceară.
Iată mărturia trudei miilor de ore din viața mea singuratică în această Țară a Codrilor de Iarbă, a nesfîrșitelor mele convorbiri cu oamenii, pe oare nu-i voi mai vedea niciodată, niciodată! Iată credin-ciosul tovarăș de drum al explorărilor mele atît de neobișnuite, martorul tăcut al peripețiilor mele haz-lii, al clipelor de disperare, al întîmplărilor groaznice prin care am trecut. Jurnalul — tovarășul meu de muncă, de cercetări, de observații… Unicul prieten căruia i-am încredințat meditațiile, ideile și descope-ririle mele, în nopțile fără somn, pline de neliniște, în revărsatul lin al zorilor, în tulburătoarele apusuri. Iată jurnalul meu! La cîțiva pași de mine.
Am tras clopotul mai bine peste cap. Am făcut un pas… Dar n-am reușit să iau jurnalul.
Fila 32
Intrarea în golf era barată de un arbore subacvatic. În spatele lui se afla sacul meu. Ca să-l iau, trebuia să ocolesc arborele. Am încercat să pătrund în golf prin partea stîngă, dar aici un alt obstacol îmi tăia drumuclass="underline" un edificiu înalt în spirală.
Turnul se deplasa abia perceptibil pe fund. De-a lungul întregii construcții, a spiralelor ei, se întindeau trei fîșii de culoare închisă. Era un melc mare cu cochilie răsucită, care se tîra, scoțîndu-și de sub partea de jos a casei lui un picior lat și plat cu care se proptea în sol. Am ciocănit în peretele con-strucției mobile. O nesocotință de neiertat! Construcția a încetat să se miște. S-a oprit și mi-a stat sta-vilă în cale: melcul și-a tras piciorul înăuntru, a închis capacul casei.
Îmi mai rămînea să intru în golf prin partea dreaptă. Sacul se afla aproape de tot. Voi trece pe lîngă piatra acoperită cu mușchi, mă voi apleca și voi lua jurnalul.
Am pornit. Nu-mi luam ochii de la sac. Cu cît mă apropiam de piatră, cu atît mai ciudat mi se părea mușchiul care creștea pe ea. Părea alcătuit din niște țevișoare. Din ele ieșeau smocuri albe penate, care tremurau imperceptibil, se legănau ușor! Pesemne din pricina curentului ușor, domol al apei. Parcă îmi făceau semn cu căpșoarele lor albe.
Și în momentul acela am simțit că mi-e greu să merg mai departe, dar în același timp — că nici nu pot face vreun pas înapoi. Aveam senzația că mă împinge cineva spre aceste țevișoare.
Niște vietăți micuțe, care treceau încet pe lîngă piatră, se opriră deodată din nu știu ce pricină în apă. Smocurile se întinseră spre ele și micuțele viețuitoare dispărură în țevișoarele mușchiului. Așadar, în felul acesta își prindeau prada smocurile penate — tentaculele țevișoarelor ce creșteau pe piatră în chip de mușchi.
Am încercat să mă îndepărtez, dar se vede că țevișoarele cu smocurile penate atrăgeau spre ele tot ce apărea în apropierea lor: scafandrul meu începu să se legene. Îl țineam cu putere cu ambele mîini. Ce era de făcut? Tot mai tare fremătau — cu o putere din ce în ce mai mare mă trăgeau spre ele aceste țevișoare fioroase. Vedeam mușchiul acela plin de primejdii tot mai aproape. Pierzîndu-mi cumpătul, disperat, ținînd cu putere cu mîna stingă clopotul în care îmi înfundasem capul, m-am aplecat, am ridicat o piatră și am azvîrlit-o în țevișoare. De-ndată smocurile albe ale mușchiului au încremenit, au înlemnit. Așadar, încercați să trageți spre voi numai ființele vii?! Am început să ridic de pe jos bucățe-le de cochilii, pietricele și să le arunc una după alta în adversar. Am reușit astfel să mă îndepărtez fără efort de țevișoarele care rămaseră încremenite în loc. Am întors capul, am privit în urmă și, de departe, am văzut cum țevișoarele au început din nou să-mi facă semne cu smocurile lor penate, să se legene, să tremure. Și din nou mi se păru că pe piatră crește numai mușchi.
În Țara Codrilor de Iarbă am găsit cele mai surprinzătoare și mai originale forme de adaptare a locuitorilor la mediul înconjurător. Aici, sub apă, am văzut cum un animal de pradă se preface în… mușchi! Mușchi? Nu! Ciudatele ființe erau niște briozoare. O colonie de briozoare. Aceste viețuitoare fac parte din familia vermiformelor.
N-avea nici un sens să-mi irosesc puterile și oxigenul din scafandru, în lupta cu briozoarele primejdioase și perfide. Am ieșit la suprafața apei.
Fila 33
Nu trebuie să-mi pierd nădejdea, mi-am zis după ce am ajuns pe mal. Jurnalul nu poate fi luat de apa din golf. Nu puteam ocoli arborele prin partea dreaptă — acolo se aflau briozoarele. Dar prin stînga? Doar nu va rămîne o veșnicie în loc melcul cu casa lui numai spre a-mi bara mie drumul!
Și într-adevăr cînd am venit a doua zi cu scafandrul la golf, am văzut că prin partea stîngă drumul spre jurnal era liber. Dar, ca și înainte, crengile arborelui întinse deasupra sacului tremurau ușor în apa ce curgea domol. Mi se părea ciudat că acest arbore nu seamănă de loc cu ceilalți arbori subacvatici: era străveziu, făcut parcă din cristal verde. Dar în apă, culorile, tonurile și nuanțele apar cu totul altele decît acolo, în ierburi, sub soarele strălucitor. Din ziua în care mi-am pus pe cap locuința argyronetei — scafandrul meu — și-am început să cutreier fundul fluviului, am avut senzația că umblu printr-un vechi castel uitat, în care lumina pătrunde prin geamurile colorate și prăfuite.
Mai aveam de parcurs doar cîțiva pași ca să ajung la arbore. Avea șase crengi. Toate de un verde străveziu ca și trunchiul. Sub una din ele se afla sacul meu.
Mi-am potrivit scafandrul, m-am apropiat liniștit, m-am aplecat, am întins mîna și… am scos un țipăt de durere.
Fila 34
Pe mal îmi examinam mîna și nu-mi venea să cred ce mi se întîmplase pe fundul fluviului! Nu-mi venea să cred nici ceea ce văzusem cu ochii mei. Dar arsura asta? Mîna mi se umflase într-un loc, se înroșise. Durerea nu trecea.
Iată în amănunțime cele petrecute cu mine:
Aflîndu-mă în fundul fluviului, mă aplecasem și întinsesem brațul ca să-mi iau sacul, dar în clipa aceea ceva îmi lovi puternic mîna. Am simțit o arsură! Am văzut cum creanga arborelui străveziu s-a mișcat, s-a întins și a încercat să mă prindă. Din nou o lovitură, din nou o arsură!
Și acum, amintindu-mi, retrăiesc starea de moleșeală, de neputință pe care o are omul cînd, dor-mind, vrea să cheme în somnul lui pe cineva în ajutor. Dar vai, nu poate: i se stinge glasul — totul în el îngheață de spaimă. Și acum mai țin minte spaima prin care trecusem.
Pe mal, durerea se potoli treptat. Nu pricepeam, nu-mi dădeam seama ce se întîmplase cu mine sub apă. E oare posibil ca creanga unui arbore subacvatic să lovească un om peste mînă?
Tocesc, cu o piatră, o bucată de valvă pe care am luat-o dintr-o scoică. Reușesc s-o ascut din ce în ce mai bine! Scoica fîșîie sub piatră, înarmat cu această seceră ascuțită voi coborî din nou pe fundul fluviului.
Fila 35
Spaima e un prost sfătuitor. E timpul! E timpul să cobor din nou sub apă. Am în mînă o bucată de valvă care taie ca un cuțit. Mi-am aruncat peste umăr o frînghie lungă. Cu echipamentul meu bine pus la punct, umplîndu-mi ușor plămînii cu aerul introdus de argyronetă în locuința sa, pășeam din nou pe fundul fluviului. De data aceasta trebuia să mă-ntorc negreșit pe mal cu jurnalul meu!