Și mi-a venit în minte un vechi basm: un monstru străjuia o comoară, care putea să dea omului fericirea. Acest monstru așeză în calea omului obstacole groaznice, prăvăli peste el o nenorocire după alta. Dar omul învinse obstacolele. Mergînd tot înainte, el ucise monstrul și luă comoara neprețuită.
Privind prin semiîntunericul subacvatic la arbore, intenționam să agăț de cîrligul bățului sacul și să-l trag repede spre mine. Am făcut un pas, dar îndată am sărit înapoi. Ramurile arborelui se clătinară brusc, cu putere. Ce se întîmplase? Pe lîngă mine trecuseră înot niște peștișori. În clipa aceea arborele devenise deodată mai scurt și mai gros și — am văzut asta limpede — ramurile lui au lovit peștișorii ce treceau pe acolo. Prada a fost prinsă sub ochii mei. Trunchiul străveziu al arborelui se întunecă. Pesem-ne că trunchiul fusese gol și acum în el se mistuia hrana.
Ajunge! Am privit destul. Mi-am pus destule întrebări! E timpul să acționez… Am întins bățul, am agățat bine sacul de cîrlig și l-am tras din răsputeri spre mine. L-am luat în mîini. Ce tare a început să-mi bată inima cînd l-am deschis!
Dar vai ce clipă grea! Sacul era gol! Nu se poate! Dar unde-i jurnalul? Cînd și unde a căzut din sac? Nu l-am azvîrlit cumva, fără să-mi dau seama, în dosul arborelui, cînd am prins sacul cu cîrligul? Trebuie să scotocesc fundul golfului. Cu secera în mînă m-am repezit spre arbore ca să tai cele patru ramuri rămase. M-am oprit… Pe arbore se legănau acum… opt ramuri! Ce era asta? În locul celor două ramuri tăiate crescuseră alte patru.
O hidră?!
Fila 37
Jurnalul s-a pierdut. Timp de atîtea zile am vînat un sac gol — o gogoașă de omidă! E de-a dreptul caraghios! Îmi vine greu să îndur această pierdere!
Așadar, totul s-a sfîrșit! Descoperirile pe care le-am făcut timp de ani îndelungați în Țara Codri-lor de Iarbă, tainele, enigmele și dezlegările legate de viața acestei țări, meditațiile cu privire la uimi-toarele instincte, legi, năravuri ale insectelor, invențiile tehnice sugerate de locuitorii acestei țări — tot ce am însemnat cu mare caznă în jurnal, pentru a fi transmis oamenilor, totul s-a pierdut.
Ce clipă amară! Și amărăciunea mea crește, sporește, îmi umple sufletul. Mai ales din cauză că acum înțeleg și mai limpede că comoara mea nu s-a pierdut în Marele Fluviu Domol, ci într-o mică băl-toacă.
Am început să adun polen: trebuie să-mi fac provizii, dar totul îmi scapă din mîini. Îmbrăcămin-tea îmi era ferfenițită și am pornit în căutarea unei gogoașe de omidă. Fără să vreau m-am pomenit din nou pe malul fluviului sub ale cărui valuri rămăsese jurnalul meu, acolo unde luasem o hidră drept un arbore.
Celulele hidrei posedă probabil o uimitoare facultate de regenerare: am văzut eu însumi cum s-au reînnoit tentaculele pierdute. La fel ca și hidra mitologică din Lerna, căreia în locul unui cap doborît de Hercule i-au crescut alte două. Dar Hercule a ars cu trunchiuri aprinse de copaci gîtul hidrei, de pe care coborîse cu ghioaga sa toate capetele, nimicind astfel monstrul cu trup de șarpe și cu nouă capete de balaur.
Cîte văluri au fost smulse de pe diferite taine, cîte enigme ale naturii au fost dezlegate! Dar printre cele care mai trebuie să fie dezlegate rămîne taina regenerării organelor hidrei de apă dulce.
Se știe că hidra de apă dulce este o vietate cu un corp cilindric, gol, sub formă de sac. Tentaculele în chip de șarpe ale hidrei se scurtează și se întind. Cu talpa lui animalul se lipește de sol sau de o piatră.
Organele vezicante ale hidrei urzică puternic, paralizează prada — și acum mă mai dor mîinile din pricina arsurilor. Prada pe care o prinde hidra și o mistuie se vede cîtva timp prin pereții corpului ei. După ce o mistuie, devine din nou un «arbore» nemișcat, din sticlă verde străvezie. Dar de ce culoa-rea hidrei este verde deschis? Probabil că în organismul ei se găsesc zooclore — niște alge monocelu-lare, care se hrănesc cu bioxidul de carbon și cu amoniacul emanat de hidră; astfel ele curăță apa din jurul hidrei.
Bucățica de hidră care exala un puternic miros de ou stricat, din care eu înghițisem o parte, iar cu cealaltă îmi oblojisem rana, avea o uimitoare putere tămăduitoare. De ce? Pesemne că ceva din orga-nismul hidrei ajută la regenerarea și înmulțirea noilor celule în locul celor moarte. Acest «ceva» a fost medicamentul meu.
Ce-mi rămînea de făcut? Mi se păru că și seara ce se lăsase căzuse și ea, tăcută, pe gînduri. Ierburile-arbori de pe țărmul Marelui Fluviu Domol au încetat să mai foșnească. Priveam soarele și nu doream ca să apună. În copilărie însă totul era altfeclass="underline" te uitai la soarele ce asfințea și așteptai cu nerăb-dare să apună cît mai repede pentru ca să răsară cît mai curînd, a doua zi. Atunci voiam ca totul în natu-ră să se schimbe cît mai repede.
Era timpul să mă culc. Acolo în apă peștișorii s-au ascuns în nisip — au adormit. Și bondarii au adormit în cuiburile lor de pămînt. Și probabil că însăși hidra de cristal își face somnul. Tentaculele ei s-au relaxat și s-au scurtat.
Iată și peștera mea. Ah, oare de ce adoarme atît de greu gîndul omului?
Fila 38
Cu fiecare zi îmi era parcă tot mai grea trezirea dimineața. Jurnalul era pierdut. Mă simțeam obo-sit și bătrîn. Mă uitam la fluviu și mă gîndeam că apa îmi luase totul, totul. Puterile îmi scădeau. Au-zeam foșnetul ierburilor și nu-mi venea să cred că am străbătut atît de voios și cu atîta îndrăzneală jun-gla, că am dus cu mine un bagaj greu și am pornit într-o navigație temerară!
Aveam cîteva hamace împletite din păienjeniș. Păianjenii țes pînze, plase, saci, tuburi, clopote, hamace…
În nopțile calde nu dormeam în peșteră, ci în hamacul pe care-l agățam sub niște frunze mari. Într-o dimineață m-am trezit cînd soarele abia răsărea. Am deschis ochii și am văzut deodată fața unui om tare ciudat. Mi se părea oarecum cunoscută. M-am ridicat puțin și mi-am fixat privirea pe acest chip omenesc. Chipul începu să se apropie de mine. Ce expresie de amărăciune, ce expresie jalnică avea. M-am întrebat: «Ce s-a întîmplat cu el, unde l-am mai văzut?» Mi-am întors capul. La lumina soarelui de dimineață, printre ramurile și trunchiurile rare care mă înconjurau, mă priveau mulți oa-meni, dar cu toții aveau aceeași față ca a necunoscutului meu. Și fiecare față, din nu știu ce pricină, se lărgea, se întindea. În clipa aceea nu mi-am putut reține un hohot de rîs: ceea ce vedeam nu era decît propriul meu chip care se reflecta în picăturile de rouă. Boabe de rouă — oglinzi. Am început să mă examinez, să mă cercetez în oglinda care atîrna în fața mea pe o rămurea ușor îndoită: ochi înfrigurați, tîmple scofîlcite.
Iată cum m-am văzut în această dimineață senină și însorită.
Nectar, polen, semințe, grăunțe — aveam rezerve din toate acestea. Dar un organism sleit nu poa-te fi restabilit doar cu alimente vegetariene. Trebuiau adăugate albumine și grăsimi.
Privind în jos din hamac, am văzut cum o viespe subțire, proptindu-se cu picioarele în pămînt și ridicîndu-și aripioarele, tîrăște pe jos o uriașă omidă grasă. Iată că viespea se îndepărtează de victima sa și începe să sape o gropiță, apoi se întoarce — parcă pentru a verifica dacă prada se află la locul ei, și din nou dă fuga la gropiță. Și sapă, sapă. Omida făcea mișcări slabe: înainte de a o aduce aci, viespea îi paralizase cu împunsăturile ei centrii nervoși. Omida nu era nici moartă, nici vie. Curînd viespea avea să termine de săpat gropița, își va căra acolo omida și va depune pe trupul ei un ou. Și larva va trăi pe socoteala omidei, se va dezvolta, se va transforma în viespe.