Dar eu sînt flămînd. Am coborît cu grijă din hamac și am început să mă apropii de omidă.
Nu, o asemenea mîncare nu-mi este azi pe plac. Trebuie să caut alta.
M-am uitat spre fluviu — cîți peștișori sînt acolo! Să-mi iau echipamentul de scafandru și să pornesc la pescuit? Dar cu ce să pescuiesc? Cu plasele de păianjen. Dar în fond de ce nu le-aș putea folosi și ca unelte de pescuit? Cu ele voi bara unul din brațele fluviului.
Voi avea pește!
Fila 39
În fiecare zi coboram pe fundul fluviului, îmi puneam clopotul de scafandru în cap și-mi cercetam năvodul. Desigur că peștișorii nu se prindeau prea des. M-am deprins încetul cu încetul să mă alimen-tez cu pește.
Am folosit cel mai mare clopot de argyronetă pentru păstrarea vînatului: l-am răsturnat, l-am legat de crengile unui tufiș care se pleca peste apă. Am obținut o plasă.
Fila 40
Zilele treceau și eu continuam să rămîn prin aceste locuri.
De fiecare dată, coborînd la fund, nu mă îndreptam de la început spre năvodul meu, ci mă apro-piam de golf. Mă tot uitam dacă nu se află acolo jurnalul meu — un pachet de foi, pecetluite cu ceară. Dar jurnalul nu era.
Ca și înainte, la intrarea în golf străjuia o hidră de un verde deschis. Tentaculele ei se întindeau prin apă.
Sigur că jurnalul meu a putut cădea din sac nu numai în golf, ci și într-un alt loc al fluviului. Și totuși trebuia neapărat să încerc să mă strecor în golful în care se afla hidra. Poate, totuși, jurnalul a rămas acolo.
Aveam o rezervă de plase, năvoade, saci.
Și la un moment dat m-am decis: voi arunca peste hidră o plasă și voi scormoni golful. Mă despărțeau doar cîțiva pași de hidră, cînd îmi ieși deodată în cale un imens pește negru. Am fugit, m-am lipit de povîrnișul malului. Am văzut atunci răsărind ca din pămînt un animal. Se răsucea, sfredelea solul în care se înfigea căutînd să se ascundă. Dar nu reușea: solul nu ceda, îi dădeau rezistență pesemne lespezile de calcar.
Animalul începu să se tîrască. Un șarpe? Trupul alcătuit din inele gigantice se strîngea, răsucin-du-se în diferite direcții; inelele păreau că se mișcă autonom. Șarpele ba se scurta, ba se lungea. Peste o clipă asupra lui se repezi uriașul pește negru. Mișcările acestui animal de pradă care se scurta și se lungea și el erau violente și bruște. N-am reușit să disting decît maxilarele pline cu dinți ascuțiți și cîțiva ochi. Nu m-am putut lămuri prea repede că ceea ce vedeam era o lipitoare care prinsese o rîmă de ploaie. O lipitoare și o rîmă de ploaie! Animalul de pradă se lipise bine de șarpele de apă. Acesta se sucea, se învîrtea, se lovea de povîrnișul malului, încerca să scape. Începu un dans sălbatic. Apa deveni tulbure. Eu mă retrăgeam tot mai departe de golf. Deodată o ieșitură de sub apă a malului se nărui. O surpare, întuneric! Am reușit să ies la suprafață și să urc pe mal. Am mai răsuflat puțin, apoi am coborît din nou pe fundul fluviului. Apa se limpezise, devenise iar străvezie. Și atunci am văzut că golful este în întregime acoperit cu pămînt. Totul s-a terminat! Aici nu mai aveam ce căuta…
Fila 41
Mă gîndeam de multe ori: ce-ar fi să mă stabilesc pe acest mal? Să mă instalez într-o peșteră, ca să nu-mi mai pese de frig. Să-mi fac provizii. Alături era apa. Începusem să înțeleg viața viețuitoarelor subacvatice. Aici păianjenii pregăteau pentru mine costume de scafandru, țeseau plase, năvoade. Puteam oricînd prinde pește.
Dar vînturile! Încep deodată să sufle lîngă apă, răstoarnă și rup totul în calea lor, stîrnesc vîrtejuri de praf și nisip (pentru mine un grăunte de nisip e aproape cît un bolovan!), vuiesc jalnic la intrarea în peșteră. Nu, trebuie să mă întorc la vechea mea casă, unde am locuit și mi-am scris jurnalul. Trebuie să plec de pe acest mal.
Dar nu mă grăbeam, amînam de pe o zi pe alta și continuam cercetările pe fundul Marelui Fluviu Domol și adesea, cutreierîndu-l, apăreau lîngă mine niște construcții mișcătoare — locuințele țînțarilor.
Nuielușe și bucățele de stuf, cetină și scoiculițe mărunte, frînturi de crenguțe, mușchi, boabe de nisip — tot ce se putea aduna din apă servea la construirea casei țînțarului. Acest material surprinzător de variat era strîns legat cu ajutorul unor fire de mătase rezistente, alcătuind astfel o construcție de nădejde.
Pe lîngă mine treceau cînd o construcție cu olane, în care bucățelele de stuf stăteau una peste alta ca plăcuțele de țiglă ale vechilor căsuțe olandeze, cînd o casă-husă, iar uneori cîte o casă-cutie. Am văzut și o construcție alcătuită din bucățele de scoarță și din frunze tăiate cu multă grijă.
Toate aceste construcții erau executate în apă de către larvele țînțarului și erau presărate pe tot drumul parcurs de larve, căci ele se deplasează o dată cu casa în care au crescut. Se apropia timpul metamorfozei. Deasupra fluviului începuseră să zboare țînțari înaripați.
La un moment dat mi s-a părut că văd pe apă cuibul plutitor al unei păsări necunoscute. Cînd m-am uitat mai atent — din nou un țintar! Casa era făcută de astă dată din mușchi.
A durat mult pînă am învățat să deosebesc aceste edificii printre diferitele resturi de scoici și pietre care zac pe fund, printre crengile plutitoare și diferitele vietăți care se mișcă, stau sau se ridică deasupra apei.
Mergeam odată pe fundul rîului. Într-un loc unde cursul era mai repede, mă prinsesem de o ieșitură de stîncă și deodată am văzut o casă-tub care se legăna în apă. Mai întîlnisem asemenea locuințe de țînțari, totuși ceva îmi stîrni mirarea: cursul era repede, casa însă plutea încet de tot, opunea rezistență apei: două pietre erau prinse de temelia casei-tub.
Pe pămînt construcțiile țînțarilor mi s-ar fi părut voluminoase, greoaie, dar în apă, aceste case de arhitectură variată erau ușoare și mobile.
Fila 42
Și totuși mi-am găsit jurnalul…
Marginile lui erau roase, ceara se desprinsese pe alocuri. Apa pătrunsese în pachet și filele se udaseră. Am scos cu precauție filă după filă. Le atingeam, le netezeam cu o bucurie de neînchipuit. Mă uitam la ele, verificam numărul de pe fiecare filă. Începeam să citesc o pagină, dar imediat, fără să o termin, apucam o alta, o lăsam și pe aceea și începeam pe cea următoare.
Eram mîndru de mine: furtuna, naufragiul, apa îmi luaseră jurnalul, dar omul în miniatură care cerceta Țara Codrilor de Iarbă a reușit totuși să-l găsească pe fundul fluviului!
De astă dată îl voi preda, îl voi preda negreșit oamenilor.
Ce mîndru eram: jurnalul fusese găsit!
Fila 43
Iată cum am izbutit să reintru în posesia lui.
Ieri ieșisem dis-de-dimineață din peșteră. Ierburile-arbori ce alcătuiau un hățiș des lîngă mal erau liniștite, nemișcate. Am auzit sunete de trompetă — cîțiva bondari își desfăceau în iarbă aripioarele, salutau soarele ce răsărea și-i trezeau pe ceilalți bondari: mai repede la flori! Mă opream mereu; simțeam că din desiș mă privesc niște ochi. Și de cîte ori mă uitam, vedeam niște furnici. Ochii lor în chip de mozaic inspectau tot ce se petrecea pe mal.
Am coborît pe fundul fluviului, am cercetat dacă nu s-au prins peștișori în năvod. Era gol! Obo-sisem. M-am vîrît în clopotul păianjenului-argyroneta să mă odihnesc. În liniștea din jur distingeam sunetele ce veneau din adîncul apelor. Se părea că locuitorii acestor locuri, trecînd înot pe lîngă mine, bombăneau, se certau, duceau între ei o discuție cu întreruperi. Parcă peștii vorbeau între ei…