Dar nu! Iată un loc de ieșire. Prin el am trecut într-o ramificație foarte îngustă. Zadarnic încer-cam să ies din această strîmtoare. Am observat totuși că din această strîmtoare pornesc niște mici cori-doare laterale la oarecare distanță unul de celălalt. Ele m-au dus într-o fundătură. M-am întors înapoi și am început să merg din nou pe coridorul cel mare.
Dar cînd voi ajunge la capătul lui?
Sub picioare sînt vreascuri, pesemne iarbă uscată.
M-am așezat pe jos. M-am întins ca pe un așternut. Cine a putut construi acest labirint? Am început să ațipesc. «Labirint… labirint…» Rostesc încet acest cuvînt și-mi amintesc de o legendă din mitologia greacă.
Pe insula Creta a existat cîndva un labirint din care nici un muritor care nimerea acolo nu mai putea găsi vreo ieșire. Vechiul mit grecesc povestește că în acest labirint s-a instalat monstrul Minota-ur, care mînca oameni. Cetatea Atena era silită să trimită acestui monstru cu trup de om și cap de taur șapte feciori și șapte fecioare la fiecare nouă ani, pentru a fi mîncați de Minotaur. Tezeu din Atena s-a furișat în labirint și l-a ucis pe monstru. Dar cum a reușit Tezeu să iasă din labirint?
Ariadna, fiica lui Minos — împăratul Cretei — care-l îndrăgise pe Tezeu, i-a dat, cînd a coborît în labirint, un ghem de ață și un paloș ascuțit. Capătul ghemului rămăsese la ea. Și acest fir călăuzitor — firul Ariadnei — l-a scos pe Tezeu din labirint.
Dar în al cui labirint am nimerit eu? Și ce fel de Minotaur mă așteaptă? Într-adevăr, cine a săpat aceste galerii?
Cîrtița! Desigur, cîrtița!
Ce caraghios! Să nu găsesc ieșirea dintr-o gaură de cîrtiță!
Ea sapă galerii și se hrănește cu larve și cu rîme. Dar cîrtița uneori iese și la suprafața pămîntului. Trebuie să găsesc această ieșire.
Ce liniște! Ce întuneric! Istovit, obosit, mă lupt cu somnul. Și deodată aud:
— Omule, omule-e, răspunde!
Sar în picioare și strig drept răspuns:
— Sînt aici! Vino aici! Aici!
Tăcere. Nu, am visat. Dar trag din nou cu urechea. Tăcere. Da, totul mi se năzărise doar.
Tăcere și întuneric.
Poate că acum afară, pe pămînt, coboară încet noaptea? Și oamenii buni cîntă cîntece vesele…
Aud sforăitul unui animal din ce în ce mai tare și mai aproape de mine.
Am dat fuga pe unul din coridoare. Am simțit sub pașii mei dușumeaua urcînd în pantă. Mă lovi un curent de aer proaspăt.
Mi-am dat seama că ieșirea este pe undeva foarte aproape!
Licări o lumină. Lumina se deplasa, se mișca.
Mi-am spus: Dumcev! Și mi se păru că văd mîna albă a unui om ținînd o făclie. Alerg în sus pe coridor după lumină, în timp ce în spatele meu se aude sforăitul înfiorător al cîrtiței.
Deodată, făclia se pierdu, dispăru.
Am întins mîna — am dat de un perete. Am ridicat mîna și am nimerit într-o gaură din tavan. Animalul sforăie undeva, chiar lîngă mine.
M-am prins cu ambele mîini de marginea găurii și am ieșit din labirint, la suprafața pămîntului.
Pe pămînt era noapte. Lumina făcliei se apropia de mine.
LUMINIȚE, LUMINIȚE…
Ducemv! Dumcev!…
Deodată din diferite locuri se aprinseră zeci de luminițe.
Sînt derutat. Ce-i asta? Își bate cineva joc de mine? Luminițe, luminițe mă înconjoară, se sting, se topesc, dispar și se aprind din nou. Aproape, departe, departe-aproape…
Mă învîrtesc, mă zbat fără rost.
În sfîrșit, înțeleg: luminițele sînt putregaiuri și licurici. Printre aceste luminițe care o fi făclia lui Dumcev? Probabil că el ține în mînă un putregai fosforescent. Mă opresc. Aștept. Aștept să vină Dumcev la mine!
Într-adevăr, o lumină se apropie de mine liniștită și gravă.
Și atunci am auzit:
— O-mu-le, omule, răspunde! Omule, răspunde!
— Dumcev! am strigat eu. Dumcev!
Lumina se apropie din ce în ce mai mult, vocea se aude din ce în ce mai tare:
— Omule, vin spre tine!
Dar deodată totul în jur începu să se schimbe, iar glasul pe care îl auzisem venea acum din depărtare. De ce fuge totul de mine? Și luminițele, și tufișurile, și arborii — totul plutește pe lîngă mine.
La lumina ireală, fantomatică a lunii și a luminițelor ce licăreau, am văzut o uriașă rîmă de ploaie trăgînd — o dată cu mine — frunza pe care mă oprisem din întîmplare.
Trebuie să săr neîntîrziat de pe această frunză. Dar în timpul cît mă gîndisem la această soluție — rîma trăsese frunza spre o groapă adîncă. O clipă și m-aș fi prăbușit. M-am prins cu mîinile de marginea gropii și mi-am strîns picioarele: rîma trase frunza în jos, iar eu am rămas suspendat. Am oftat ușurat.
Domnea liniștea.
Nu mă încumetam să mă urnesc. Am încremenit lîngă vizuină, de parcă aș fi stat de strajă.
Iar din pădurea de ierburi sclipeau din nou luminițe, se stingeau, se aprindeau. Undeva, printre ele, se afla și făclia unui om. El purta lumina pentru mine, dar eu nu știam cum să deosebesc făclia lui printre celelalte luminițe.
Timpul trecea, nimeni nu venea. Veni doar o adiere răcoroasă. Mă cuprinse răcoarea. Mi se făcu frig. La lumina putregaiului nu te poți încălzi; am pornit totuși spre desișul ierburilor. Am ales acolo un loc unde se aflau mai multe lămpi de acest feclass="underline" verzi, albastre, galbene, roșii. Părea că fiecare licu-rici își acoperea lumina cu un glob de sticlă colorată. Îmi întindeam mîinile înghețate către luminițele colorate — către undele de lumină, de diferite lungimi. Fiecare felinar ardea la început viu, uniform, apoi lumina lui scădea, se stingea. Treceam de la un felinar la altul, cu brațele întinse. «Licuricilor, dați puțină căldură unui pribeag ostenit din Țara Codrilor de Iarbă!» Zadarnic! Este atît de slabă, atît de slabă căldura pe care o dați voi: nici nu o poți simți! Cheltuiți toată energia voastră ca să luminați. Alături de voi, eu semăn cu acel jalnic mic slujbaș erou al lui Dickens, care într-o seară, pe un frig as-pru, pătrunzător, își încălzea mîinile la lumînarea singuratică din biroul zgîrcitului Skrooge. «La revedere, dragii mei licurici, albaștri, verzi, roșii, la revedere! Păstrați pigmentul vostru luminos — lampe-rinul, las reacția de oxidare să creeze în continuare aceste efecte luminoase, frumoase și reci. La revedere!»
Mă întorc la groapa în care a intrat rîma de ploaie; mă voi propti de terasament și voi încerca să ațipesc puțin. Poate că Dumcev va veni acolo și mă va găsi.
«La revedere, licuricilor!»
ÎNTÎLNIREA
A venit dimineața. O nouă dimineață în Țara Codrilor de Iarbă. Dumcev nu m-a găsit. Trebuie să mă întorc la casa lui, la buturuga veche și putredă. Poate că Dumcev e acolo.
Am început să-mi croiesc drum prin hățișul de ierburi. În jurul meu totul zbura, țopăia. Totul cînta, foșnea, răsuna. Prin haosul de sunete am deslușit un bîzîit monoton, cunoscut; creștea, se apro-pia. Sunete sigure și calme. Mi-am amintit de îndată de albina tăietoare de frunze — megahila, al cărei cuib îl vizitasem ieri și unde mîncasem atît de bine. N-ar strica să-mi iau acum micul dejun…
Cînd insecta se lăsă jos, am privit-o cu atenție și atunci mi-am dat seama că nu era tăietoarea de frunze megahila, ci o altă albină. Desigur, știam că există multe albine care duc o viață singuratică.
Așadar, mi-era tare foame! Am zărit pe piciorușele albinei și pe pîntecelul ei dulcele polen auriu, pe care îl culesese de pe flori. Aroma lui picantă, iute, îmi gîdila gîtlejul și nările.