— Operații?!
— Da, operații! Și n-o să spui că medicina n-are ce învăța, studiind fiziologia locuitorilor acestei țări. Vă mirați? Pentru mine e suficient.
— Nu pricep nimic…
— Veți vedea aici rezultatele metodelor mele chirurgicale. Am verificat mai întîi și m-am con-vins, cu ajutorul experiențelor, că anumite părți ale insectei au murit. Iată, de pildă, crisalidele fluturi-lor. Nu le-am tăiat capetele și totuși fiecare crisalidă și-a terminat dezvoltarea și s-a prefăcut într-un fluture adevărat, dar fără cap. Și continuă să trăiască astfel, fără cap. Bineînțeles, nu va trăi mult… Dar tu? se adresă el deodată unei albine ciudate, care se tîra pe o frunză. Cu tine e mai greu: nu vrei să porți pe umeri un cap străin! Ajunge, încetează să-ți mai cureți antenele! Altfel ai să-ți rupi capul… E greu cu albina! mi se adresă Dumcev. Ea nu lasă să-i crească pe umeri un cap străin.
— Extraordinar!… am bîiguit fîstîcit.
— Ce găsești atît de extraordinar? Să mergem, o să-ți mai arăt cîte ceva. Oare știu fiziologii noștri?… începu Dumcev.
— Dați-mi voie! am exclamat eu. Din nou se tîrăște ciudățenia asta spre noi: un animal cu trei cozi.
— Nu-i nici o ciudățenie. Este rîma mea de experiență. Am îndepărtat o parte din țesuturile de la capătul trupului ei și am făcut o mică experiență. Și coada tăiată a șopîrlei crește din nou. Nu, nu e de loc o ciudățenie. Aș vrea să spun medicilor oculiști: «Colegi, v-ați gîndit oare de ce rîma, deși oarbă, reacționează totuși la lumina felinarului? Trageți din asta concluzii! Fiți atenți: Experiențele mele au dovedit…»
Dar eu nu-l mai ascultam. Văzusem deodată ceva cu totul nou, ceva atît de caraghios, încît am exclamat:
— Cine sînt aceste… frumuseți?
De tulpinile unor arbori erau legați trei cosași foarte deosebiți unul de altuclass="underline" unul cenușiu cu cap verde, unul verde cu cap cenușiu și un cosaș cu cap de greiere.
— Le-am ajutat tuturor să-și schimbe capetele — spuse Dumcev, și-și examină pacienții. Operația a reușit. Capetele s-au prins — rosti el și dezlegă insectele de arborele de care fuseseră prinse.
Cosașii făcură un salt și dispărură în tufișuri. Pentru o clipă, ne apăru în față cosașul cu cap de greiere.
— În urma experiențelor făcute aici — continuă Dumcev — am ajuns la concluzia că în organismul insectei sînt ascunse forțe necunoscute, nedescoperite de știință. Faci o experiență, operezi un animal și vezi cum se produce în el un proces complex, începe o nouă formă de existență a animalu-lui. Un membru s-a modificat, altul s-a restructurat, iar animalul… se vindecă. Căci locuitorilor acestei țări, insectelor, li se regenerează picioarele, aripile, antenele, ochii pierduți. Mi se pare că această uimi-toare regenerare a organelor pierdute este legată de procesul de năpîrlire, de hormonul de năpîrlire. Eu fac experiențe cu insectele în mediul lor natural în care trăiesc, sar, zboară, în care trec prin toate stadii-le de dezvoltare, se hrănesc, se înmulțesc și mor. Efectul acestor experiențe este cu mult mai mare decît al celor din laborator. Numai făcînd asemenea cercetări asupra fiziologiei insectelor am putut stabili unde se află centrii de formare a speciilor noi, care regenerează organele pierdute.
Am găsit aici și unii locuitori la care în locul organului pierdut crește un altul, care îndeplinește o cu totul altă funcție. Se știe, de pildă, că palocinikului care și-a pierdut o mustăcioară-antenă îi crește uneori… un picior în plus. Există un anumit centru, îl vom numi convențional, un punct al organismului, care formează, care creează două membre: antena și piciorul. Și nu întotdeauna acest centru «înțelege» ce are de făcut. Cît de folositor, cît de important va fi acest lucru pentru oameni! Cît de multe va sugera el fiziologilor, medicilor!…
Dumcev se opri lîngă un arbore singuratic. Vîrful îi era rupt, dar nu se desprinsese, ci atingea pămîntul, formînd un arc. Stînd lîngă acest arc, Dumcev privea în zare.
— Ascultați, voi, locuitori al Țării Codrilor de Iarbă! Milioane de ani ați păzit, ați ascuns de om tainele voastre. Eu le-am dezlegat. Eu voi fi acela care va preda oamenilor aceste rezultate.
În jurul nostru, cît cuprindeai cu ochii, se întindea o țară verde — Țara Codrilor de Iarbă. Ea foș-nea, vuia, nu se potolea nici o clipă. Și cuvintele lui Dumcev se mistuiră, se pierdură în acest zgomot puternic, în acest vuiet necontenit.
Am pornit mai departe.
Desișul de ierburi începu din nou să se rărească și iată că apăru lanțul galben de nisip al dealuri-lor.
Nemaiputîndu-mi stăpîni bucuria am exclamat:
— Uite, aici au rostogolit scarabeii granula mea cu sfera lor și au mînat-o în dosul șirului de dea-luri! Acolo, fără îndoială acolo, e cea de-a doua granulă a noastră, care ne va restitui dimensiunile normale. Și amîndoi ne vom întoarce printre oameni!
Cu ce entuziasm am strigat aceste cuvinte! Dar Dumcev părea că nu le auzise. El privea în tăcere spre desișul ierburilor albastre-verzi, apoi începu să vorbească. Și-mi amintesc, îmi amintesc bine fie-care cuvînt al său.
— Doresc eu oare să mă mai întorc printre oameni? se întrebă Dumcev pe sine însuși. Printre oa-meni… închise ochii și începu să fredoneze încet de tot: «Furtuna-ncețoșează cerul…»
Dar nu reuși să continue. Nu-și mai amintea cuvintele cîntecului. Începea din nou, și din nou se încurca.
— Vezi — spuse Dumcev, cu amărăciune — am uitat cîntecul meu preferat.
Îi înțelegeam tristețea. Îi plăcuse atît de mult muzica, cîntase atît de mult.
Ca să-l sustrag de la gîndurile triste, i-am spus:
— O să vă reamintiți, o să reconstituiții și o să scrieți din nou acolo, printre oameni, jurnalul pe care l-ați pierdut.
Dar Dumcev nu asculta. Căzu pe gînduri, apoi rosti încet:
— Să intru în casă. Să iau din raft volumașul de versuri al lui Pușkin: «Hotar dorit al sufletului meu…»
— Serghei Sergheevici! am exclamat eu. Îndată ce v-am văzut, am vrut să vă spun: Oamenii… Țara… Totul s-a schimbat!… Am vrut să vă spun totul, mă pregăteam, dar amînam. Și iată că acum…
— S-a făcut ora trei — mă întrerupse brusc Dumcev, ridicînd capul și uitîndu-se la flori. Ești tare obosit. Avem în fața noastră un urcuș greu. Să ne odihnim puțin. Trebuie să ne refacem forțele.
Ne-am instalat la poalele unui deal. Dumcev scoase din sacul de drum un șervețel de mătase, o farfurie de lemn, linguri de lemn acoperite cu lac, și se duse mai încolo.
— Aici! Iată, aici îmi păstrez rezervele mele!
Am văzut o ulcică mare de lut vîrîtă în pămînt. Dumcev dădu la o parte capacul. De sub el apăru un șervețel de hîrtie, strîns legat cu o sfoară. În ulcică se găsea polen de flori bine amestecat cu miere. Am înțeles imediat că șervețelul fusese confecționat de viermii de mătase. Erau mulți în Țara Codrilor de Iarbă. Iar lacul cu care erau acoperite lingurile a fost preparat de păduchii țestoși. Dar nu puteam pricepe cu nici un chip cine a confecționat acest vas de lut? Și, ținînd lingura în mînă, înainte de a începe să mănînc, mi-am amintit de niște ulcele la fel cu acelea care cădeau din copaci.
— Nu te sfii, mănîncă — spuse Dumcev. Aceste ulcele sînt fabricate din pămînt, de viespea-eumena. Muind bulgărașii de lut cu saliva ei, ea modelează un cuib pentru generația viitoare. Apoi vînează, paralizează păianjeni și omizi și îi așază în ulcele. Pe acest aliment proaspăt, viespea își depune oul și astupă vasul cu pămînt. Și așa se face că aceste ulcele de lut atîrnă de crengile tufișurilor. Din ou iese larva viespei, se hrănește cu alimentele proaspete, pregătite pentru ea, se dezvoltă. Și atunci cînd se transformă în insectă adultă, iese din cuibul ei de lut și-și ia zborul. Ulcelele goale cad la pămînt.