Îmi amintesc că în raport se spunea că licuricii le-au sugerat oamenilor de știință ideea de a folosi «lumina rece». S-a calculat că la becul cu incandescență numai trei la sută din energia ce se consumă se transformă în radiație luminoasă, iar restul se răspîndește în aer sub formă de căldură. În schimb, la licurici coeficientul de randament atinge nouăzeci la sută!
Îmi amintesc că un ziar scria, în legătură cu aceasta, următoarele:
«Dacă jumătate din becurile cu incandescență din țară s-ar înlocui cu noi surse de lumină, s-ar pu-tea obține o economie grandioasă de energie electrică.»
Ne-am grăbit pașii. Pădurea de ierburi începu să se rărească. Ici-colo, se zăreau poteci, alei și poieni cu tufe plantate — rod al muncii și grijii omului. Se vedea că ne apropiam de locuința de vară a lui Dumcev.
— Ce-i asta? mi-a scăpat o exclamație.
De după verdeața tufelor și a arborilor rari se aprinse, în jocuri de culori, nuanțe și modele nemaivăzute, un panou gigantic.
O MARE DESCOPERIRE SAU O MARE EROARE?
— Te miri? mă întrebă Dumcev.
— Nu, nu! i-am răspuns. Nu-i cuvîntul potrivit. Nu-i numai mirare: sînt pur și simplu fermecat de această priveliște neobișnuită!
— E numai gardul. E doar gardul casei mele…
Într-adevăr, aveai ce admira: culori de un galben viu, semănînd cu coaja unei lămîi coapte, se împleteau aici cu culorile aprinse ale frunzelor de toamnă și cu culoarea rece, de un albastru-cenușiu, pe care o are uneori cerul aspru nordic. Și niște mici pete de un alb strălucitor, inele negre, dungi viole-te erau răspîndite în combinațiile cele mai bizare pe aceste suprafețe.
Soarele își juca lumina pe originala și gigantica cortină de teatru, «gardul», cum a denumit-o cu desconsiderare Dumcev.
Ne-am apropiat.
Din pămînt ieșeau niște grinzi oblice, acoperite cu ghimpi tari, ascuțiți.
— Picioarele de cosași, o palisadă potrivită pentru castelul meu — explică Dumcev. Iar între ele am întins aripi de fluturi. Iată, acestea de un galben viu, ca lămîia, sînt aripile fluturelui krușinnița: litera «C',de un alb imaculat, este reversul aripilor fluturelui de aprilie: iată craniul și două oase, desenul de pe spinarea fluturelui-sfinx antropos.
Culorile se contopeau armonios și acopereau palisada.
Ne-am apropiat de poartă.
Mă tot uitam la ea și nu mă mai săturam: canaturile porții erau parcă din metaclass="underline" străluceau ca un bronz bine lustruit. Părea că un meșter nevăzut mi-a prezentat pe gard și pe poartă cea mai uluitoare gamă de culori — de la roșu la violet. Ce bogăție de culori, ce strălucire, ce abundență de nuanțe! M-au impresionat în mod deosebit nuanțele aurii-verzui ale părții inferioare a gardului.
Am exclamat:
— Niciodată n-am văzut asemenea culori!
— Poarta este făcută din aripile gîndacului arămiu. Dar nu despre asta e vorba! De aici oamenii pot extrage — spre folosul lor — cîte ceva.
Ce puteam să-i răspund?
Mă întrebă:
— Ce vezi aici?
— Culori de o tărie, de o strălucire nemaiîntîlnită…
— Oaspetele meu s-a uitat, a văzut și totuși… n-a remarcat nimic — spuse Dumcev, privind spre desenele frumoase ale gardului său.
Așteptam invitația să intru în curte, dar Dumcev nu se grăbea.
— Îmi amintesc cît de plicticoasă și de monotonă era culoarea caselor în orașe! Cît de mohorîte și triste erau casele toamna, cînd ploua mărunt! Lumina soarelui care răzbate pe neașteptate printre nori le făcea și mai triste parcă. Dar acum, ce culoare au casele în orașe? Ploaia nu spală vopseaua de pe clădirile voastre? Nu se decolorează vopseaua la soare?
— Se fac reparații, se zugrăvește din nou, și clădirea pare proaspăt construită — i-am răspuns dezorientat.
— Vopsele, butoaie de vopsele! Zugravi cu găleți de vopsele, arhitecți, muncă nesfîrșită… Să amesteci, să tot amesteci vopselele, ca să obții pînă la urmă un colorit spălăcit, plicticos, care se stinge repede.
— Păi, cum altfel?
El continuă:
— Casele, străzile și orașele oamenilor trebuie să înflorească și să strălucească în toate culorile curcubeului. Așa cum joacă în soare culorile și sclipesc în nuanțele cele mai neprevăzute aripile fluturilor.
— Asta nu-i posibil!
— Ba e posibil! Culorile și vopselele mele nu sînt dintr-acelea cu care sînteți voi obișnuiți. Dar înțelege-mă: aici e vorba de cu totul altceva. Acestea nu sînt vopsele din găleata zugravului, aici nu avem de-a face nici cu chimia și nici cu pigmenții! Acestea sînt vopsele veșnice, care nu pălesc, culori vibrante asupra cărora timpul nu-și poate pune pecetea. Ele nu se decolorează niciodată. Privește cu atenție! Aceste aripioare sînt transparente!
Mă uitam, priveam cu atenție, dar tot nu-l înțelegeam pe Dumcev.
El mă privea provocator și, din nu știu ce pricină, era nu numai serios și concentrat, dar chiar trist după cum se părea. Nu cumva din pricină că nu-l înțelegeam?
Dumcev spusese: culori veșnice! Dar aripioarele fluturilor sînt fragile și fluturii trăiesc doar cîte-va zile sau o săptămînă-două!
Stăteam în fața cortinei de teatru multicoloră, strălucitoare sau, cum spunea Dumcev, lîngă «gar-dul» casei sale, îl ascultam tulburat și simțeam: cuvintele lui izvorau din inimă, dar substratul lor rămî-nea pentru mine ascuns.
Era însă atîta sinceritate în glasul lui Dumcev, încît mi-am spus: «Aici nu poate fi vorba de o greșeală!» Apoi deodată mi-am dat seama: «Nu, asta nu e posibil — e totuși o greșeală! Nu pot exista vopsele veșnice! Și-apoi, cum vine asta, doar el însuși zice că aripioarele sînt străvezii. Ele sînt într-adevăr foarte fragile, instabile. Nu — am hotărît eu — asta-i o înșelătorie bizară. El se înșală pe sine însuși. Este un om singuratic, pierdut de decenii în Țara Codrilor de Iarbă, indus de sine însuși în eroa-re.»
Dumcev se uita la mine, aștepta. Trebuia să spun ceva.
— Nu-mi dau seama cu nici un chip de ce sînt veșnice aceste culori. Ceea ce este vopsit își pierde inevitabil, cu vremea, culoarea.
Ca întotdeauna ierburile foșneau, se legănau, se plecau. Dumcev nu se mai uita la mine. El privea fix în depărtare, de parcă examina dincolo de zidul verde al ierburilor viguroase și foșnitoare ceva vizi-bil doar lui. Continuă să vorbească cu o voce agitată și plină de amărăciune:
— Ce-i de făcut? Cum să explic oamenilor că e vorba de cu totul alte culori decît ale florilor? Piciorul-cocoșului galben, albăstreaua, macul de un roșu viu se decolorează, pălesc. Dar aici nu se întîmplă așa — aici e vorba de cu totul altceva. Cum să explic? Aici natura culorilor este alta. Culorile gardului meu nu se veștejesc și nu se sting niciodată! În teatru orchestra creează o furtună de sunete care cresc… Dar unde este creșterea corespunzătoare a culorilor? Ah, această «verdeață» decorativă a primăverii desenată pe placaj și carton! Se schimbă ea oare simultan cu muzica orchestrei? Nu! Culorile au încremenit o dată pentru totdeauna…
Ascultam și-mi spuneam: «Omul acesta greșește! E o greșeală pe care n-o vede, n-o bagă în sea-mă!»