— La şcoală aveam planşe cu fiinţe asemenea ţie. Aţi dispărut de multă vreme… sau cel puţin aşa am crezut noi.
— Când specia mea a părăsit spaţiul cunoscut, eu nu m-am numărat printre ei, explică Păpuşarul. Am rămas în spaţiul cunoscut, deoarece ai mei aveau nevoie ca eu să mă aflu aici.
— Şi unde ai stat ascuns? Unde ne aflăm acum?
— Nu-ţi face griji! Te numeşti Louis Wu MMGREWPLH?
— Ştii şi asta? Mă căutai special pe mine?
— Da. Am descoperit cum putem manipula reţeaua planetară de cabine de transfer.
Acest lucru era posibil, îşi dădu seama Louis. Ar fi fost nevoie de sume imense pentru mituirea persoanelor potrivite, însă era posibil. Dar…
— De ce? întrebă el.
— Sunt necesare, într-adevăr, câteva explicaţii…
— Dar îmi vei da voie să ies de aici? Păpuşarul se gândi preţ de câteva clipe.
— Cred că nu am de ales. Mai întâi, însă, trebuie să ştii că sunt protejat. Arma mea te va opri dacă încerci să mă ataci.
Louis Wu replică dezgustat:
— Şi de ce aş face una ca asta? Păpuşarul nu răspunse.
— Acum îmi amintesc, continuă pământeanul. Sunteţi laşi. Întregul vostru sistem etic se bazează pe laşitate.
— Chiar dacă este inadecvat, acest raţionament ne va ajuta.
— Se putea şi mai rău, conchise Louis.
Fiecare specie raţională îşi avea punctele ei slabe. Oricum, laşitatea Păpuşarului putea fi acceptată mai uşor decât rasismul împins până la paranoia al unui Trinoc sau instinctele ucigaşe ale unui Kzin sau ale unui Grog, cu substitutele sale… deconcertante pentru mâini.
Imaginea Păpuşarului adusese cu ea o avalanşă de amintiri de mult uitate. Informaţiile despre semenii săi şi imperiul lor comercial, legăturile cu oamenii, brusca şi şocanta lor dispariţie se amestecau cu amintirea gustului primei ţigări fumate, senzaţia tactilă a claviaturii unei maşini de scris sub nişte degete încă neantrenate, listele de cuvinte în interplanetară ce trebuiau învăţate pe de rost, sunetul şi gustul limbii materne, incertitudinile şi neplăcerile tinereţii. Îi studiase pe Păpuşari la un curs de istorie, la colegiu, apoi uitase complet de existenţa lor timp de o sută optzeci de ani. Incredibil cum putea mintea unui om să reţină atât de multe.
— Voi rămâne aici, îi spuse el Păpuşarului, dacă asta te face să te simţi mai în siguranţă.
— Nu. Va trebui să ne întâlnim.
Sub pielea cu aspect catifelat se observa structura muşchilor săi tensionaţi. Precedată de un clinchet, uşa cabinei de transfer se deschise şi Louis Wu păşi în încăpere.
Păpuşarul se îndepărtă câţiva paşi.
Louis se lăsă să cadă într-un fotoliu, mai mult pentru liniştea celuilalt decât pentru confortul său. Cineva care stă jos arată în general mai inofensiv. Fotoliul era de tip standard, autoajustabil, cu utilizare rezervată strict oamenilor. Abia acum Louis remarcă şi un miros firav, mai degrabă plăcut, ce îi amintea de un raft plin cu mirodenii şi eprubete de laborator.
Fiinţa rămase sprijinită pe cel de-al treilea picior pliat.
— Probabil că te întrebi de ce te-am adus aici. E, într-adevăr, nevoie de câteva explicaţii. De fapt, ce ştii despre specia mea?
— E mult de când am fost în liceu. Aţi avut odată un imperiu comercial, nu-i aşa? Iar ceea ce noi numim acum „spaţiul cunoscut” era doar o parte din el. Am aflat despre Trinoci de la voi, dar nu i-am întâlnit până acum vreo douăzeci de ani.
— Aşa este, am avut legături cu Trinocii. Dacă îmi amintesc bine, în principal prin intermediul roboţilor.
— Aşadar, aţi avut timp de câteva mii de ani un imperiu comercial ce se întindea în jur pe mii de ani-lumină, dar cu toate acestea aţi plecat, lăsând totul în urmă. De ce?
— Am fugit din faţa exploziei Nucleului galactic. Cum ai putut uita aşa ceva?
— Ştim despre explozia asta… (Vag, Louis îşi amintea că reacţia în lanţ a novelor din centrul galaxiei fusese de fapt descoperită de extratereştri.) Dar de ce a trebuit să fugiţi atât de devreme? Stelele din Nucleu au început să se transforme în nove în urmă cu aproape zece mii de ani, iar unda de lumină nu va ajunge aici decât peste alţi douăzeci de mii de ani.
— Oamenii, răspunse Păpuşarul, n-ar trebui să fie atât de liniştiţi. Cu siguranţă că veţi avea de suferit. Nu vă daţi seama de pericol?
Radiaţia care soseşte o dată cu frontul de lumină va face această regiune a galaxiei de nelocuit.
— Douăzeci de mii de ani înseamnă destul timp.
— Exterminarea, chiar dacă va avea loc peste douăzeci de mii de ani, rămâne totuşi exterminare. Specia mea a plecat în direcţia Norilor lui Magellan. Dar unii dintre noi au preferat să rămână, încercând să preîntâmpine situaţia în care migraţia noastră ar fi întâlnit acolo un pericol major. Asta s-a şi întâmplat.
— Serios? Ce pericol?
— Încă nu am voie să-ţi răspund la această întrebare, spuse Păpuşarul şi se întinse să ia ceva de pe masă. Dar poţi studia asta.
Louis, care se întrebase până atunci unde anume îşi ţinea Păpuşarul mâinile, remarcă faptul că acesta se servea de gurile sale ca de nişte mâini. Mâini dibace, mai observă el, în timp ce strania creatură se grăbea să-i ofere o hologramă. Buzele prelungi ale gurilor se extindeau cu câţiva centimetri dincolo de extremităţile dinţilor. Arătau la fel de uscate ca şi palmele unui om şi erau presărate cu excrescenţe asemănătoare unor mici degete. În spatele dinţilor paralelipipedici, tipici pentru un ierbivor, Louis zărise sclipirea unei limbi despicate.
Luă holograma şi se uită în interiorul ei.
La început, nu putu să-i găsească nici un sens, dar continuă s-o privească, aşteptând, căutând un indiciu. Holograma reprezenta un disc mic alb, extrem de strălucitor, aidoma unui soare de tip G0 sau K9 sau K8, tăiat de un fel de coardă cu o muchie neagră, dreaptă. Dar obiectul strălucitor nu putea fi un soare. Parţial acoperit de acesta, profilat pe fondul întunecat al spaţiului, se observa o dungă albastră azurie, perfect dreaptă, cu muchii bine definite, solidă şi artificială, şi mai lată decât discul luminos.
— Arată ca o stea cu un laţ în jurul ei, remarcă Louis. Ce este?
— Păstreaz-o ca s-o studiezi, dacă doreşti. Acum pot să-ţi spun motivul pentru care te-am adus aici. Vreau să-ţi propun formarea unei echipe de explorare, alcătuită din patru membri, din care să facem parte şi noi doi.
— Ca să explorăm ce?
— Încă nu am voie să-ţi spun.
— Asta-i bună! Ar trebui să fiu nebun să mă bag orbeşte într-o asemenea aventură…
— Felicitări pentru cei două sute de ani împliniţi! păru să schimbe vorba Păpuşarul.
— Mulţumesc, replică Louis uluit.
— De ce ai plecat de la propria ta aniversare?
— Nu e treaba ta!
— Ba este. Răspunde-mi, Louis Wu, de ce ai plecat de la petrecerea dată în cinstea propriei tale aniversări?
— Mi-am spus că douăzeci şi patru de ore erau insuficiente pentru a serba aniversarea unei vârste de două sute de ani. Prin urmare, am vrut să-mi prelungesc ziua de naştere, deplasându-mă în altă parte înainte de miezul nopţii. Nefiind om, nu cred că poţi înţelege…
— Nu erai satisfăcut de modul în care decurgeau lucrurile?
— Nu întru totul. Nu…
Nu fusese, totuşi, prea satisfăcut, recunoscu în sinea lui Louis, deşi petrecerea mersese destul de bine.
Totul începuse foarte devreme, cu un minut după miezul nopţii. De ce nu? Prietenii săi se aflau în formaţia obişnuită şi nu aveau nici un motiv să irosească fie şi numai un minut al acelei zile. Peste tot în casă se găseau fotolii comode în care puteai uşor aţipi; pentru cei ce doreau să nu piardă nimic din serbare, existau şi droguri pentru menţinerea stării de veghe, unele cu interesante efecte remanente, altele lipsite complet de orice efect secundar.