Pe unii dintre oaspeţi Louis nu-i mai văzuse de peste un secol, pe alţii îi întâlnea zilnic. Unii îi fuseseră în trecut duşmani de moarte. Veniseră şi unele femei care trecuseră prin viaţa sa şi de care uitase complet, astfel încât era în permanenţă uluit cât de mult i se schimbaseră gusturile.
După cum era de aşteptat, prea multe ore ale zilei fuseseră irosite făcând prezentări. Liste întregi de nume ce trebuiau învăţate pe de rost! Prea mulţi prieteni care se transformaseră în străini!
Şi, cu puţine momente înainte de miezul nopţii, Louis Wu intrase într-o cabină de transfer, acţionase comenzile şi dispăruse.
— Mă plictiseam copios, recunoscu el. „Povesteşte-ne despre ultimul tău sabatical, Louis”…„Dar, Louis, cum ai putut trăi atâta timp singur?”…Drăguţ din partea ta că l-ai putut aduce şi pe ambasadorul Trinoc!” „Louis, nu ne-am mai văzut de un car de vreme!” „Hei, Louis, ştii de ce e nevoie de trei Jixieni pentru a zugrăvi un zgârie-nori?”
— Nu ştiu. De ce fac asta?
— Cine?
— Jixienii.
— Ah, da! Unul ţine pulverizatorul şi ceilalţi doi mişcă clădirea în sus şi în jos! Chestia asta am auzit-o când eram la grădiniţă. Atâtea relicve din viaţa mea, atâtea glume răsuflate, adunate toate într-o singură casă… n-am mai putut suporta.
— Eşti un om fără astâmpăr, Louis Wu! Tu şi sabaticalele tale… Tu ai inventat moda asta, nu?
— Nu-mi amintesc când a început, dar a avut succes. Cei mai mulţi dintre prietenii mei procedează acum la fel.
— Dar nu atât de des ca tine. Cam la fiecare patruzeci de ani, te plictiseşti de compania celorlalţi oameni şi te îndrepţi spre limitele spaţiului cunoscut. Rămâi în afara acestuia, singur, într-o navă izolată, până când nevoia de ceilalţi reapare. Te-ai reîntors din ultimul sabatical, cel de-al patrulea, acum douăzeci de ani… Eşti fără astâmpăr, Louis Wu! Pe fiecare dintre lumile locuite de oameni ai trăit destui ani pentru a putea fi socotit un băştinaş. Astăzi ai plecat de la propria ta aniversare. Te-ai plictisit iar?
— Asta e problema mea, nu?
— Desigur. Iar pe mine mă preocupă recrutarea cuiva. De exemplu, tu ai fi potrivit ca membru al echipei mele. Îţi asumi riscuri, dar mai întâi le calculezi. Nu ţi-e teamă să fii singur. Eşti îndeajuns de precaut şi de inteligent pentru a mai fi în viaţă după două sute de ani. Deoarece nu ţi-ai neglijat nevoile fizice, sănătatea ta este cea a unui om de douăzeci de ani. În sfârşit, poate cel mai important lucru este că apreciezi compania extratereştrilor.
— Asta da!
Louis cunoştea câţiva xenofobi şi-i considera nişte proşti. Viaţa ar fi devenit extraordinar de plictisitoare dacă ar fi trebuit să se învârtă numai printre oameni.
— Dar nu vrei să te arunci cu capul înainte, nu-i aşa Louis Wu? Nu-i de ajuns că eu sunt un Păpuşar? Ce te-ar putea înspăimânta pe tine fără să mă înspăimânte mai întâi pe mine? Prudenţa inteligentă a rasei mele este proverbială.
— Aşa e, recunoscu Louis.
De fapt, n-ar mai fi fost nevoie de prea multă insistenţă. Xenofilia, neastâmpărul şi curiozitatea ce-l caracterizau se combinaseră: oriunde mergea Păpuşarul, putea merge şi el. Dar, mai întâi, voia să afle mai multe.
La urma urmei, avea o poziţie excelentă pentru tocmeală. Un extraterestru nu s-ar fi aflat într-o asemenea încăpere dacă n-ar fi fost absolut obligatoriu. Această cameră de hotel, banală din punctul de vedere al unui pământean, trebuia să fi fost mobilată special pentru recrutare.
— Nu vrei să-mi spui ce intenţionezi să explorezi, atacă Louis, şi mai ales unde se află?
— La o distanţă de două sute de ani-lumină de aici, în direcţia lobului mic al Norilor lui Magellan.
— Dar ne va lua aproape doi ani să ajungem acolo, folosind viteza maximă a hiperpropulsiei!
— Nicidecum. Dispunem de o navă care zboară cu o viteză considerabil superioară unei nave convenţionale echipate cu hiperpropulsie. Ea poate străbate o distanţă de un an-lumină în cinci sferturi de minut.
Louis deschise gura, fără să poată scoate un cuvânt. Un minut şi un sfert?
— Asta n-ar trebui să te surprindă, Louis Wu. Cum altfel am fi putut trimite un agent până în nucleul galaxiei, pentru a studia reacţia în lanţ a novelor? Ar fi trebuit să deduci existenţa unei asemenea nave. Dacă misiunea mea este încununată de succes, intenţionez să donez nava echipajului meu, inclusiv planurile cu care să se poată construi altele. Această navă este deci… salariul tău, recompensa ta. Îi vei putea studia caracteristicile de zbor până în momentul în care vom face joncţiunea cu navele Migraţiei. Acolo vei afla ce anume intenţionăm să explorăm.
— Vom face joncţiunea cu navele Migraţiei…? Atunci socoteşte-mă înrolat! îi răspunse Louis.
I se oferea deci şansa să observe o întreagă specie raţională în mişcare! Nave imense, transportând mii de milioane de Păpuşari, întregi sisteme ecologice în funcţiune…
— Bine! zise interlocutorul său, ridicându-se. Echipajul nostru va număra patru membri. Acum mergem să-l alegem pe cel de-al treilea, continuă el, tropăind spre cabina de transfer. Louis strecură în buzunar holograma indescifrabilă şi încercă să citească codul format pe monitor, pentru a-şi putea face o idee asupra locului în care se aflau, dar Păpuşarul apăsa pe taste mult prea repede. Într-o clipă dispărură.
Louis Wu îl urmă pe Păpuşar ieşind din cabină, apoi pătrunzând în interiorul restaurantului mic şi luxos. Recunoscu locul după decoraţiunile negru-aurii şi după risipa de spaţiu a încăperii în formă de potcoavă. Se aflau în New York, în localul lui Kruşenko.
Şoapte neîncrezătoare izbucniră la trecerea extraterestrului. Un chelner-şef uman, imperturbabil ca un robot, îi conduse la o masă. Unul dintre scaune fusese înlocuit cu un fel de saltea pătrată pe care, după ce se aşeză, ciudata fiinţă şi-o plasă între şold şi copita piciorului din spate.
— Erai aşteptat?
— Desigur, am făcut rezervările dinainte. Kruşenko este obişnuit cu tot soiul de clienţi.
Abia acum Louis remarcă şi alţi clienţi neumani: patru Kzini la masa vecină şi un Kdaltyno în cealaltă jumătate a încăperii. Acest lucru se datora, probabil, faptului că localul era plasat în vecinătatea Sediului Naţiunilor Unite, raţionă el. Apoi Louis comandă o tequila pe care o dădu peste cap dintr-o sorbitură.
— Ai avut o idee bună, remarcă el. Sunt deja pe jumătate mort de foame.
— N-am venit aici pentru mâncare, ci ca să-l recrutăm pe cel de-al treilea membru al echipajului.
— Serios? Într-un restaurant?
Păpuşarul ridică glasul pentru a-i răspunde, dar ceea ce se auzi fu cu totul altceva:
— N-a văzut cineva Kzinul meu, pe Kchula-Rrit? De obicei îl ţin în lesă…
Louis aproape că se înecă. La masa din spatele Păpuşarului, cele patru namile cu blană portocalie erau Kzini; ca atare, imediat ce răsunară vorbele Păpuşarului, se întoarseră toţi cu colţii dezgoliţi. Păreau că zâmbesc — numai că rictusul unui Kzin nu reprezintă niciodată un zâmbet.
Numele-Rrit aparţinea familiei Patriarhului Kzin. După ce goli ce-i mai rămăsese în pahar, Louis ajunse la concluzia că, oricum, nu mai conta. Insulta era mortală şi puteai fi sfâşiat numai o dată în viaţă.
Cel mai apropiat Kzin se ridică în picioare.