— Ar fi drăguţ să-ţi poţi construi propria lume aşa cum vrei tu, remarcă tânăra.
— Nu-ţi place planeta pe care trăieşti, colega?
— Ştii la ce mă refer.
— La putere?
Louis era surprins — acest subiect îl lăsa indiferent. Nu era o fire creatoare, nu concepea lucrurile, prefera să le găsească.
Observă ceva în faţa lor. O umflătură înaltă… cu o nervură imensă, neagră, având o suprafaţă de sute de mii de kilometri pătraţi…
Dacă celelalte moviliţe erau mări, aceasta reprezenta, desigur, un ocean, un rege al oceanelor. Defila sub ei la infinit şi nu era deloc aplatizat. Arăta ca o hartă topografică a Oceanului Pacific, cu văi şi vârfuri, platouri şi ravene, dar având şi culmi suficient de înalte pentru a forma insule.
— Au vrut să-şi păstreze formele de viaţă marină, presupuse Teela. De aceea, au avut nevoie de un ocean adânc. Nervura are, probabil, rolul de a păstra reci zonele de adâncime. Un fel de radiator.
Un ocean nu suficient de adânc, dar suficient de lat pentru a înghiţi întreg Pământul.
— Destul cu chestiile astea! interveni brusc Kzinul. Acum trebuie să cercetăm suprafaţa interioară.
— Mai întâi, trebuie efectuate nişte măsurători. Inelul este perfect circular? O deviaţie minoră ar împrăştia aerul în spaţiu.
— Ştim că există aer, Nessus. Iar distribuţia apei pe suprafaţa internă ne va spune cât ii lipseşte Inelului pentru a fi un cerc perfect.
— De acord, capitulă Păpuşarul. De îndată ce ajungem la marginea cealaltă.
Existau şi cratere produse de meteoriţi. Nu multe, dar erau. Pentru o clipă, Louis se gândi amuzat la neglijenţa de care dăduseră dovadă cei ce construiseră Inelul, curăţând insuficient sistemul. Poate că veniseră din exterior, din spaţiul interstelar. Un crater conic intră în lumina propulsoarelor şi bărbatul percepu o sclipire pe fundul acestuia. Probabil era ceva reflectorizant.
Trebuia să fie o reflecţie a carcasei Inelului, un material suficient de dens pentru a opri 40% din neutrini şi totodată suficient de rigid. Deasupra/spre interior se găseau, pesemne, stratul de sol, apă, oraşele şi apoi atmosfera. Dedesubt/spre exterior exista un material spongios, probabil asemănător spumei plastice, pentru a prelua şocurile de impact. Probabil că majoritatea meteoriţilor se vaporizau, prin frecare cu acest material spongios, dens, dar unii putuseră pătrunde până la carcasă, lăsând în urma lor găuri conice cu vârfuri strălucitoare.
Mai departe, de-a lungul Lumii Inelare, dincolo de curbura aproape imperceptibilă, ochii lui Louis descoperiră încă o groapă de meteorit. După toate aparenţele, trebuia să fie destul de mare, gândi el. Destul de mare pentru a putea fi observată în lumina slabă a stelelor.
Nu-i acordă atenţie. Ochii şi mintea încă nu i se obişnuiseră cu proporţiile gigantice ale Lumii Inelare.
CAPITOLUL 9
Pătratele de umbră
Soarele de tip G2 răsări de după Zidul drept şi întunecat al Inelului, strălucind orbitor. Kzinul activă un polarizator şi abia atunci Louis fu în stare să-l privească şi să descopere o zonă de umbră profilându-se pe discul său. O umbră pătrată.
— Trebuie să fim prudenţi, îi avertiză Nessus. Dacă vom fi nevoiţi să ne sincronizăm viteza cu cea a Inelului, vom fi atacaţi cu siguranţă.
Răspunsul Kzinului nu fu decât un mârâit reprobator:
— Cu ce fel de arme? Doar am văzut că Inginerii Lumii Inelare n-au nici măcar o staţie radio în funcţiune.
— Nu putem ghici natura echipamentelor lor de comunicaţii. Poate că folosesc telepatia sau vibraţiile ce rezonează în pardoseala Inelului sau impulsurile electrice transmise prin cabluri metalice. De asemenea, nu cunoaştem nimic despre armamentul lor. Dacă vom hoinări deasupra suprafeţei interioare, vom reprezenta o ameninţare serioasă şi vor folosi împotriva noastră orice armă disponibilă.
Louis îl aprobă. De obicei nu era atât de precaut — mai ales că Lumea Inelară îi aţâţase curiozitatea — dar Păpuşarul avea dreptate.
Hoinărind deasupra suprafeţei interioare, Mincinosul ar fi putut deveni un potenţial meteorit. Unul mare. Deplasându-se cu o viteză apropiată de cea orbitală, o asemenea masă ar fi constituit un pericol major, căci o singură atingere cu straturile superioare ale atmosferei i-ar fi imprimat o traiectorie descendentă, la o viteză de mai multe sute de km/secundă. Deplasându-se cu o viteză mai mare decât cea orbitală, păstrând o traiectorie curbă cu ajutorul propulsoarelor, nava ar fi devenit o ameninţare mai puţin evidentă dar mai implacabilă, căci, în cazul unei defecţiuni a motoarelor, forţa centrifugă ar fi împins-o în jos/spre exterior, spre zonele populate. Locuitorii Inelului probabil că nu glumeau în privinţa meteoriţilor, câtă vreme o singură perforaţie a carcasei ar fi permis întregii atmosfere să se scurgă în spaţiu.
Kzinul se răsuci de la pupitrul de comandă şi îl privi pe Păpuşar în ochi.
— Atunci care sunt ordinele tale?
— Mai întâi, trebuie să frânezi până aproape de viteza orbitală.
— Apoi?
— Să accelerezi spre soare. Putem inspecta într-o oarecare măsură suprafaţa locuită a Inelului dacă aceasta se va restrânge sub noi. Obiectivul nostru principal îl vor constitui pătratele de umbră.
La naiba! gândi Louis. Obosit şi flămând cum era acum, avea oare să fie pus în situaţia de a face pace între doi extratereştri? Trecuse prea mult timp de când mâncaseră sau dormiseră ultima oară. Dacă Louis era obosit, Kzinul trebuia să fie extenuat, la capătul nervilor, gata pentru o dispută.
Nessus tocmai începuse să explice:
— Avem un interes special în legătură cu pătratele de umbră. Suprafaţa lor primeşte mai multă radiaţie solară decât întreg Inelul. Asta le transformă în nişte generatoare termoelectrice ideale pentru sistemul energetic al acestei lumi.
Kzinul murmură ceva veninos în Graiul Hero. Replica următoare, în interplanetară, fu mai temperată:
— Nu eşti deloc rezonabil. Evident că nu ne interesează sursa energetică a Inelului. Hai să aterizăm, să găsim un băştinaş şi să-l întrebăm pe el care sunt sursele energetice.
— Refuz să iau în considerare aterizarea.
— Îmi pui la îndoială îndemânarea de pilot?
— Îmi pui la îndoială capacitatea de a conduce?
— Dacă tot ai atins subiectul…
— Încă mai am asupra mea taspul, Kzinule. În funcţie de cuvântul meu, se va decide cui anume vom da Marele Şlem şi hiperpropulsorul cuantic de ordinul doi, iar eu sunt Cel-Prea-Ascuns la bordul acestei nave. Să-ţi fie clar că…
— Opriţi-vă! strigă Louis. Amândoi îl priviră.
— Disputa voastră este prematură. De ce să nu investigăm pătratele de umbră cu telescoapele? În felul ăsta, amândoi veţi avea la dispoziţie mai multe argumente pe care să vi le aruncaţi unul altuia în faţă. O să fie mai amuzant aşa!
Nessus se privi ochi în ochi. Kzinul îşi ascunse ghearele.
— Acum, vă propun un punct de vedere mai pragmatic, continuă Louis. Cu toţii ne aflăm la capătul puterilor. Obosiţi. Înfometaţi. Cine are chef să se certe cu burta goală? Eu mă duc să dorm o oră. Vă sugerez să faceţi la fel.
Teela se arătă şocată:
— Nu vrei să priveşti? Doar vom vedea partea interioară!
— Priveşte tu. Îmi povesteşti după aia, îi aruncă el peste umăr, în timp ce ieşea din cabina de comandă.
Se trezi buimac şi flămând ca un lup. Foamea îl scoase dintre discurile pentru dormit şi-l menţinu apoi în cabină suficient de mult timp pentru a comanda un sandwich bucătăriei automate. Înfulecând, se năpusti în spaţiul de recreere al navei.