— Să fii martorul unor evenimente titanice este întotdeauna periculos, de multe ori dureros şi uneori fatal. Trebuie să mulţumeşti câmpului de stază Slaver, dacă nu şi norocului tău.
Louis percepu toate acestea, dar nu le luă în seamă. Se simţea îngrozitor de năuc. Ochii săi încercau să găsească un orizont…
Tranziţia bruscă de la cădere la senzaţia de sol stabil l-ar fi bulversat destul şi fără poziţia ciudată în care se găsea Mincinosul. Navei îi mai lipseau treizeci şi cinci de grade pentru a sta în cap. Cu gravitaţia cabinei încă funcţionând perfect, ea se potrivea cu restul peisajului ca o pălărie întoarsă pe dos.
Cerul semăna întru totul cu cel de amiază dintr-o zonă temperată a Pământului. Peisajul era însă deconcertant: podiş uşor vălurit şi translucid, iar în depărtare nişte piscuri colorate în roşu-maroniu. Dar ca să-ţi faci o impresie ca lumea, trebuia să ieşi afară.
Louis îşi desfăcu centura de siguranţă şi se ridică.
Echilibrul său era precar, deoarece ochii şi urechea internă nu cădeau de acord în privinţa noţiunii de „jos”. Bărbatul se mişcă încet. Uşurel. Fără grabă. Pericolul imediat trecuse.
Se întoarse pentru a o vedea pe Teela în sas. Fata nu purta costumul presurizat. Uşa interioară tocmai se închidea. Urlă:
— Teela, eşti nebună? Vino aici imediat!
Prea târziu. Ea nu mai avea cum să-l audă prin blindajul închis ermetic. Louis alergă la dulapuri.
Analizoarele de aer ale navei se vaporizaseră odată cu restul senzorilor externi. Trebuia să-şi pună un costum presurizat şi să-şi folosească analizoarele portabile pentru a afla dacă aerul Inelului putea fi respirat în siguranţă.
Doar dacă Teela nu s-ar fi prăbuşit şi ar fi murit înainte de a ieşi el… Şi în acest fel s-ar fi putut informa.
Uşa exterioară se deschise.
În mod automat, gravitaţia artificială se întrerupea în sas. Teela Brown căzu cu capul înainte prin uşa deschisă, dar se agăţă cu mâna de o bară, doar atât cât să-şi schimbe unghiul de cădere. Ateriză pe fund, în loc să cadă în cap.
Louis îşi puse costumul său presurizat, îi închise fermoarele, îşi îndesă casca pe cap şi-i închise clapetele. Afară, deasupra sa, Teela era în picioare frecându-şi locul cu care amortizase căzătura. Nu părea să respire cu greutate.
Louis intră în sas. N-avea rost să-şi verifice rezerva de aer a costumului, intenţiona să stea afară doar atâta timp cât le era necesar instrumentelor să-i spună dacă aerul din exterior era respirabil.
În ultima clipă îşi aminti de înclinarea navei, se apucă de bara uşii. Atunci când gravitaţia redusă a cabinei dispăru, Louis se roti, rămase o clipă agăţat în mâini şi-şi dădu drumul.
Picioarele-i fugiră de sub el în momentul în care atinse solul. Ateriză cu greutate pe gluteus maximi.
Materialul cenuşiu, neted, translucid de sub navă era teribil de alunecos. Bărbatul încercă să se ridice în picioare, apoi se dădu bătut. Stând în fund, îşi examină indicatoarele de pe piept.
În cască îi răsună vocea înfundată a Kzinului.
— Louis?
— Da.
— Aerul e respirabil?
— Aproximativ. Totuşi, pare destul de rarefiat. Cum ar fi, să zicem, la 1500 metri peste nivelul mării, în standard pământean.
— Să ieşim şi noi?
— Desigur, dar luaţi cu voi o frânghie şi legaţi-o de vreo bară din sas. Altfel, n-o să ne mai putem urca niciodată înapoi. Aveţi grijă când coborâţi. Suprafaţa este aproape ca oglinda.
Teela părea că n-are nici o problemă cu suprafaţa lunecoasă. Stătea în picioare, cu braţele încrucişate, având o mină bosumflată, aşteptând ca Louis să termine cu prostiile şi să-şi scoată casca. El se conformă.
— Am ceva personal să-ţi spun, i se adresă el.
Apoi, continuă să-i vorbească pe un ton destul de dur. Îi aminti de datele nesigure revelate de analiza spectrală a unei atmosfere, efectuată de la o distanţă de doi ani-lumină. De otrăvurile subtile, de componentele metalice şi de ciudatele prafuri, reziduuri organice şi catalizatoare care pot otrăvi o atmosferă altfel foarte respirabilă şi care pot fi detectate printr-o analiză chimică a unui eşantion din respectivul aer. Îi vorbi despre neglijenţă criminală şi nechibzuinţă, despre prostia de a se oferi în mod inconştient drept cobai. Îşi vărsă întregul năduf înainte ca restul echipajului să fi apucat să părăsească sasul.
Kzinul coborî pe sfoară, ateriză în picioare şi se îndepărtă câţiva paşi, atent ca o felină ce era, dând dovadă de un echilibru de dansator. Nessus apăru şi el, ţinându-se strâns de frânghie, alternativ, cu dinţii celor două guri şi ateriză în poziţie de trepied.
Nici unul dintre ei nu lăsă să se vadă că remarcase supărarea Teelei. Stăteau sub carcasa deformată a Mincinosului şi priveau în jurul lor.
Se aflau într-un defileu enorm de adânc. Solul acestuia era de un cenuşiu translucid şi perfect plan, aidoma unei imense oglinzi de telescop. Marginile sale, situate la o distanţă de aproape 100 m în ambele laturi ale navei, formau pante uşoare de lavă neagră. Louis avea senzaţia că lava încă mai unduia şi curgea în faţa ochilor săi. Este încă fierbinte, gândi el, în urma impactului provocat de aterizarea Mincinosului.
Zidurile înalte de lavă se întindeau în spatele navei, perfect drepte, până când se micşorau, atingând dimensiunile unui punct abia vizibil.
Louis încercă să se scoale. Din toţi patru, era singurul care avea probleme cu echilibrul. Îşi strânse picioarele sub el, apoi se ridică, într-un echilibru instabil, fiind incapabil să se mişte.
Interlocutorul înhăţă laserul de analizare şi ţinti zona din faţa lui. Cu toţii observară punctul de lumină verde concentrată… evoluând în tăcere. Nici un trosnet al materiei solide explodând în vapori. Nici un fel de aburi sau fum formându-se acolo unde lovise fasciculul. Când îşi ridică degetul de pe trăgaci, lumina dispăru instantaneu — locul nu strălucea şi nici nu prezenta vreo altă urmă.
— Ne aflăm într-un şanţ săpat de propria noastră aterizare, dădu Kzinul verdictul. Materialul de fundaţie al Inelului a fost cel care ne-a oprit în cele din urmă. Nessus, ce poţi să ne spui despre el?
— E ceva nou, răspunse Păpuşarul. Se pare că nu reţine căldura. Şi totuşi, nu este o varietate a materialului din care este construită o carcasă Produs General, şi nici nu se bazează pe un câmp de stază Slaver.
— Vom avea nevoie de echipament de protecţie pentru a urca pereţii aceştia, spuse Louis.
Nu era prea interesat de natura materialului de fundaţie al Inelului. Cel puţin nu în acest moment.
— … Mai bine rămâneţi aici, cât timp voi încerca eu să urc.
La urma urmei, era singurul care purta un costum de protecţie presurizat.
— Vin şi eu! zise Teela.
Deplasându-se aproape fără efort, fata se strecură sub braţul său. El se sprijini cu greutate de ea, şi amândoi începură să urce panta de lavă, clătinându-se.
Deşi foarte abruptă, panta se putea urca.
— Mulţumesc, îi zisese Louis Teelei, în momentul în care-şi începuse ascensiunea.
O clipă mai târziu, bărbatul îşi dăduse seama că Teela îl urma. Nu protestase. Cu cât fata învăţa mai repede să se uite pe unde calcă, cu atât creşteau şansele ca ea să trăiască.
Parcurseseră deja câţiva metri ai pantei, când tânăra urlă şi începu să danseze. Sărind foarte sus, se întoarse şi se lăsă să alunece în josul pantei. Când atinse pardoseala Inelului, alunecă precum o sanie pe un strat… de zăpadă. Rostogolindu-se, reuşi să se întoarcă, ţinându-se cu mâinile de şale şi privind în sus, umilită, rănită şi furioasă.