Semăna izbitor cu oraşele de pe Pământ din secolele precedente. Existau multe clădiri înalte de câteva etaje, strânse una lângă cealaltă, formând o masă continuă. Câteva turnuri înalte şi zvelte se ridicau deasupra acestei mase, legate laolaltă prin coridoare de acces auto: cu siguranţă, nu era o caracteristică a oraşelor de pe Pământ. Civilizaţia terestră a acelei perioade prefera să utilizeze elicopterele.
— Căutările noastre se vor opri, poate, aici, sugeră Kzinul optimist.
— Pun pariu că e părăsit, replică Louis.
Pământeanul dăduse acest răspuns într-o doară, dar se dovedi că avea dreptate. Iar acest lucru deveni evident abia în momentul în care ajunseră deasupra oraşului.
În zilele sale de glorie, oraşul trebuie să fi fost teribil de frumos. Avusese o caracteristică pentru care ar fi fost invidiat de orice altă aglomerare urbană din spaţiul cunoscut: cele mai multe clădiri plutiseră pur şi simplu în aer, fiind legate de sol şi de celelalte clădiri prin rampe şi turnuri elevatoare. Eliberate de constrângerile gravitaţiei, de restricţiile verticale şi orizontale, aceste superbe castele plutitoare se dezvoltaseră în toate formele şi dimensiunile posibile.
Acum, cele patru aeroscutere zburau peste nişte ruine. Fiecare clădire plutitoare le zdrobise în cădere pe cele de dedesubt, astfel încât întregul oraş devenise o mare de moloz, cioburi de sticlă, oţel contorsionat, rampe îndoite şi turnuri elevatoare ţintind către nicăieri.
Toate acestea îl determinară pe Louis să-şi pună întrebări în legătură cu firea băştinaşilor. Inginerii umani nu construiau castele plutitoare, erau prea obsedaţi de conceptul de siguranţă.
— Presupun că toate au căzut odată, zise Nessus. Nu văd nici un indiciu din care să reiasă că s-ar fi încercat repararea lor. Fără îndoială că a fost o avarie a alimentării cu energie. Interlocutorule, cei din neamul Kzinti ar face nişte construcţii atât de nebuneşti?
— Noi nu ne dăm în vânt după înălţimi. Poate oamenii, dacă n-ar ţine atât la vieţile lor!
— Acceleratoare metabolice! exclamă Louis. Ăsta e răspunsul. N-au avut acceleratoare metabolice.
— Da, asta i-ar fi putut face mai inconştienţi, diminuându-le tendinţa de a-şi proteja viaţa, speculă Păpuşarul. Pare a fi rău prevestitor, nu? Dacă ei îşi preţuiesc prea puţin propriile vieţi, se vor gândi şi mai puţin la ale noastre.
— Nu cobi!
— O să aflăm cât de curând. Kzinule, vezi acea clădire izolată, înaltă, de culoare bej şi cu ferestrele sparte…?
O depăşiseră chiar în momentul când Nessus vorbea. Louis, care era de rând la pilotaj, făcu un ocol pentru a o privi cu mai multă atenţie.
— Am avut dreptate. Vezi, Interlocutorule? E fum…
Clădirea în cauză era un pilon răsucit şi sculptat în mod artistic, înalt de vreo douăzeci de etaje. Din ferestrele sale rămăseseră doar nişte rânduri de ovaluri negre. Majoritatea ferestrelor de la parter erau acoperite, dar prin cele câteva lăsate deschise vântul scotea afară fuioare subţiri de fum cenuşiu.
Turnul era intercalat între alte clădiri de unu şi două etaje. Unele dintre acestea fuseseră făcute praf de un soi de cilindru, care probabil căzuse din cer. El avusese noroc, pentru că epava se dezagregase pe traseu. În spatele turnului se afla marginea oraşului presărată numai cu dreptunghiuri de terenuri cultivate. Siluete umanoide alergau dinspre aceste câmpuri, în timp ce aeroscuterele aterizau.
Clădirile, care păruseră întregi din aer, se dovedeau a fi într-o stare evidentă de ruină, privite de la nivelul acoperişurilor. Nimic nu scăpase neatins. Pana de energie şi dezastrele ce urmaseră se petrecuseră probabil acum sute de ani. Apoi, la toate acestea se adăugaseră vandalismul, ploaia, coroziunea provocată de microorganisme, oxidarea metalelor şi încă ceva. Ceva care în preistoria Pământului lăsase în urmă oraşe îngropate prin care să poată scotoci arheologii de mai târziu.
Băştinaşii nu-şi restauraseră oraşul după dezastru, dar nici nu-l părăsiseră. Continuaseră să locuiască printre ruinele sale.
Şi gunoaiele traiului lor se acumulaseră alături de ei.
Gunoaie. Cutii goale. Praf adus de vânt. Resturi de mâncare, oase şi materiale aducând vag cu frunzele de morcovi şi ştiuleţii de porumb.
Unelte stricate. Gunoiul se acumulează atunci când oamenii sunt prea leneşi sau prea angrenaţi în muncă, pentru a-şi mai face timp să-l îndepărteze. Se adună peste cel vechi, se tasează sub propria greutate sau sub cea a paşilor, an de an, generaţie după generaţie.
Intrarea originară era deja îngropată. Nivelul solului ajunsese deja peste această înălţime. În timp ce aeroscuterele aterizau pe o suprafaţă de gunoi puternic compactată, care se ridica la trei metri deasupra unei foste parcări pentru vehicule mari cu deplasare pe sol, cinci umanoizi îşi făcură apariţia cu solemnitate, ieşind printr-o fereastră a primului etaj.
Era o fereastră dublă, suficient de largă pentru a permite trecerea unei asemenea procesiuni. Pervazul şi tocul erau decorate cu treizeci sau patruzeci de ţeste cu aspect uman, dar Louis nu putu descoperi vreun modei în aranjarea lor.
Cei cinci se îndreptară spre scutere. Ajunşi în apropiere, ezitară, incapabili să decidă cine anume se cuvenea să vorbească. Şi ei aveau aspect uman, dar asemănarea nu era foarte evidentă. În mod clar, nu aparţineau vreunei rase umane cunoscute.
Cu toţii erau mai mici de statură decât Louis Wu cu cel puţin cincisprezece centimetri. În porţiunile în care nu era acoperit, tenul era foarte deschis, de un alb aproape cadaveric, contrastând cu rozul nordic al Teelei sau cu galben-maroniul lui Louis. Făpturile aveau torsuri scurte şi picioare lungi; mergeau cu ambele braţe îndoite în mod identic, iar degetele lor erau extraordinar de lungi şi de delicate, astfel încât oricare dintre ei ar fi putut practica fără probleme chirurgia, în zilele când oamenii mai făceau intervenţii chirurgicale.
Părul lor era şi mai fascinant decât mâinile. Toţi cei cinci demnitari aveau plete şi bărbi de un blond-cenuşiu, pe care le purtau pieptănate, dar netunse, iar bărbile le acopereau feţele în întregime, lăsând liberă doar zona din dreptul ochilor.
În plus, arătau cu toţii identic.
— Sunt aşa de păroşi! şopti Teela.
— Rămâneţi la bordul vehiculelor, ordonă Kzinul cu voce scăzută. Aşteptaţi să ajungă lângă noi. Abia după aceea coborâţi. Presupun că aveţi asupra voastră discurile de comunicaţie!
Louis şi-l prinse pe al său la încheietura mâinii stângi. Discurile erau în legătură cu pilotul automat al Mincinosului. În consecinţă, era de presupus că acesta avea să fie în stare să traducă orice nou limbaj.
Din păcate, nu exista vreo metodă de a testa întregul sistem decât în mod direct. Şi mai erau şi craniile alea…
Şi alţi băştinaşi începuseră să umple fosta parcare. Cei mai mulţi se opreau la distanţă, evitând să se apropie de locul unde urma să se producă virtuala confruntare, formând un cerc aproximativ în jurul lor. O mulţime normală ar fi şuşotit, ar fi schimbat păreri sau ar fi făcut speculaţii. Cea de faţă era neobişnuit de tăcută.
Probabil că prezenţa spectatorilor îi forţase pe cei cinci demnitari să se decidă, pentru că începură să se apropie de Louis Wu.
Şi totuşi… nu arătau chiar la fel. Aveau înălţimi diferite. În general, toţi erau subţirei, dar unul dintre ei arăta aproape ca un schelet, în vreme ce altul era aproape musculos. Patru purtau nişte robe fără formă şi aproape fără culoare, pe când al cincilea purta un veşmânt de aceeaşi formă (tăiat dintr-o pătură asemănătoare?), dar având o nuanţă roz spălăcită.