Unele greşeli trebuie să le purtăm cu noi…
Kzinul se gândise, cu siguranţă, la ceva anume atunci când spusese fraza asta. Oare la ce?
Către zenit se distingea un inel format din dreptunghiuri întunecate. Cel care acoperea acum soarele era încadrat de o aură strălucitoare. Lumea Inelară forma un arc parabolic deasupra lor, un schelet pe fundalul cerului presărat cu stele.
Privind întregul peisaj, rămâneai cu impresia că un copil prea mic se jucase cu un set de machete fără să ştie prea bine ce face.
La plecarea din Zignamuclickclik pilotase Nessus. Mai târziu venise rândul Kzinului. Zburaseră toată noaptea. Acum, o dungă luminoasă ivită de-a lungul muchiei pătratului de umbră arăta că zorile erau aproape.
În decursul acestor ore, Louis găsise o cale de a vizualiza dimensiunile reale ale Lumii Inelare.
Întreaga operaţie implica o proiecţie Mercator a Pământului, o hartă comună, rectangulară, de fapt un planiglob trasat la scara unu pe unu. O asemenea hartă realizată în relief ar fi reprezentat foarte exact Pământul. Ei bine, patruzeci de asemenea hărţi, puse una lângă alta, abia ar fi reuşit să acopere lăţimea Lumii Inelare.
O asemenea hartă dreptunghiulară, cu o suprafaţă mai mare decât suprafaţa sferică a Pământului urmărea exact topografia Lumii Inelare, disimulându-se perfect în geografia acesteia.
Ţinând cont de proporţiile colosale ale Lumii Inelare, erau posibile şi alte comparaţii surprinzătoare. De exemplu, acele oceane pereche, sărate, de la extremităţile Inelului aveau o suprafaţă mai mare decât cea a oricărei planete din spaţiul cunoscut de oameni, iar continentele acestora nu erau decât nişte insule mai mari. Dacă cineva ar fi întins harta întregului Pământ pe un asemenea ocean, ar mai fi rămas spaţiu suficient pe margini.
„N-ar fi trebuit să râd”, îşi zise Louis în sinea lui. „Mi-a luat destul de mult timp până să pot concepe scala acestui… obiect artificial. De ce ar fi trebuit să mă aştept ca băştinaşii să fie mai sofisticaţi?”
Nessus pricepuse acest lucru mai repede. Cu o noapte înainte, când văzuseră pentru prima oară Arcada, Nessus ţipase şi încercase să se ascundă.
— Of, la naiba…
Oricum, nu mai conta. Mai ales acum, când toate greşelile puteau fi lăsate în urmă cu aproape 2000 km/oră.
După o vreme, Kzinul îl strigă pentru a-i preda comanda. Louis pilotă flotila liniştit, lăsându-i pe ceilalţi să doarmă.
Zorile îi surprinseră deplasându-se cu o viteză de 10 km/secundă.
Linia care desparte ziua de noapte se numeşte terminator. În spaţiul cunoscut, ea este vizibilă de pe Lună, de pe orbită, dar nu şi de pe suprafaţa Pământului.
Pe Inel, însă, liniile drepte care despărţeau lumina de întuneric erau cu toate de acest tip.
Pornind din direcţia sensului de rotaţie, linia terminatoare se rostogolea peste flotila de scutere. De la sol până la cer şi din infinitul babordului până în infinitul tribordului înainta, aidoma destinului, un zid luminos uriaş, pe care nu-l puteai ocoli.
Zorile sosiseră. Deasupra lor strălucea nimbul luminos al soarelui, devenind cu fiecare clipă mai strălucitor, pe măsură ce retragerea pătratului de umbră lăsa expusă o falie tot mai mare din el. Louis contemplă noaptea din stânga, ziua din dreapta şi umbra terminatorului alergând pe câmpia fără sfârşit. O dimineaţă stranie, gândi turistul din el.
Departe, la tribord, acolo unde solul se preschimba în negură, contururile clare ale unui vârf de munte se materializau din ce în ce mai clar în lumina noii zile.
— Pumnul-lui-Dumnezeu, zise Pământeanul, savurând cuvintele pe măsură ce i se rostogoleau din gură. Ce nume pentru un munte! Dar, mai ales, ce nume pentru cel mai înalt munte din lume!
Omul Louis Wu îşi simţi corpul anchilozat. Dacă n-avea să-şi schimbe curând poziţia, încheieturile urmau să i se blocheze în poziţie şezândă şi nu avea să mai fie în stare să se mai mişte vreodată. Mai mult, tabletele nutritive începuseră să aibă gust de tablete. În plus, continua să-şi simtă nasul umflat şi nici măcar cafea caldă nu putea obţine.
În schimb, turistul Louis Wu, se distra regeşte. Să luăm, de pildă, reflexul de fugă al Păpuşarilor. Nimeni nu bănuise vreodată că el ar putea fi totodată şi unul de luptă. Nimeni, în afară de Louis Wu.
Sau momeala stelară. Ce minciună plină de poezie! Un echipament simplu, montat în urmă cu mii de ani, după cum spusese Nessus. Şi nici un Păpuşar nu se gândise să-l menţioneze până ieri.
Dar Păpuşarii erau atât de lipsiţi de imaginaţie…
Ştiau oare aceste stranii fiinţe de ce navele Outsiderilor urmau momelile stelare? Absorbiseră şi această informaţie? Sau, după ce aflaseră adevărul, îl uitaseră considerându-l nesemnificativ pentru ştiinţa supravieţuirii?
Nessus îşi deconectase circuitul de intercomunicaţie. Probabil dormea. Louis îi trimise un semnal, astfel încât la trezire Păpuşarul să vadă luminiţa de pe propriul pupitru şi să-l caute.
Oare el ştia?
Momelile stelare: fiinţe neraţionale care bântuiau nucleul galaxiei. Metabolismul lor avea la bază radiaţia solară, iar drept hrană foloseau rarefiatul hidrogen interstelar. Sistemul lor de propulsie era un fel de pânză fotonică, enormă şi extrem de reflectorizantă, ce putea fi controlată precum o paraşută. Un ciclu de depunere a ouălor presupunea ieşirea acestei vieţuitoare stelare din zona nucleului galactic până în spaţiul intergalactic şi revenirea în zona de plecare. Puiul urma să-şi găsească singur drumul către nucleul bogat în hidrogen, folosindu-se de vânturile stelare.
Şi indiferent de zona spre care călătoreau aceste entităţi, erau urmate îndeaproape de Outsideri.
De ce procedau astfel Outsiderii? Ciudată întrebare, deşi poetică.
Dar poate că nu era atât de ciudată. Pe vremea primului război Om-Kzin, o vieţuitoare stelară o luase la dreapta în loc s-o ia la stânga. Nava Outsideră care o urma intersectase astfel orbita lui Procyon şi Outsiderii zăboviseră destul timp acolo pentru a vinde un hiperpropulsor celor de pe Am Făcut-O.
La fel de bine, însă, ar fi fost posibil ca nava să se rătăcească în spaţiul controlat de Kzini…
Şi oare nu îi studiau Păpuşarii pe Kzini în acelaşi timp?
— La naiba! Aşa-mi trebuie dacă-mi las gândurile să hoinărească aiurea! Am nevoie de autocontrol!
Dar nu-i studiau? Ba bine că nu! Aşa spusese şi Nessus. Păpuşarii îi cercetau pe Kzini, căutând o cale sigură de exterminare a lor.
Chiar atunci, războiul Om-Kzin le rezolvase problema. În vreme ce armata felinelor se bulucea la frontieră, o navă Outsideră se aventurase în teritoriul uman şi vânduse un hiperpropulsor celor de pe Am Făcut-o. Din momentul în care navele de luptă ale oamenilor fuseseră dotate cu un asemenea propulsor, Kzinii încetaseră să mai reprezinte vreun pericol, atât pentru oameni, cât şi pentru Păpuşari.
— N-ar fi îndrăznit! mormăi Louis, îngrozit. Dacă Interlocutorul ar afla… Un experiment de înmulţire selectivă… Ne-au folosit! S-au folosit de noi!
— Aşa este, îi răspunse Kzinul.
O clipă, bărbatul crezu că imaginaţia îi joacă feste. Apoi văzu imaginea miniaturală şi transparentă a acestuia pe pupitrul său. Din greşeală uitase intercomunicaţia deschisă.
— La naiba! Ai auzit tot!
— Nu-i din vina mea, Louis! Am omis să-mi deconectez intercomunicaţia.
Faptul era consumat. Louis îşi reaminti rânjetul Kzinului după ce Nessus terminase descrierea momelii stelare. Îşi mai aduse aminte că urechile sale aparţineau unui carnivor de pradă, iar rânjetul reprezenta un reflex menit să-i dezgolească colţii, în vederea luptei.