— Teela Brown ne poate auzi?
— Nu, fireşte că nu! Să te ia naiba, Nessus! Realizezi ce i-ai făcut?
— Dacă ştiai că amorul ei propriu va fi atât de atins, de ce ai deschis discuţia?
Louis mormăi în barbă. Încercase să rezolve o problemă extraordinar de grea şi-i găsise imediat soluţia. Nu-i trecuse prin cap că ar fi fost mai bine ca soluţia să rămână ascunsă. Nu gândea în felul ăsta.
— Te-ai gândit la o cale de reunificare a expediţiei? întrebă Păpuşarul.
— Da, răspunse bărbatul şi deconectă intercomunicaţia. De data asta voia să-l lase pe Păpuşar să transpire. Solul începu să coboare şi îşi recăpătă culoarea verde.
Trecură peste o altă mare şi peste delta imensă a unui fluviu. Dar albia acestuia era uscată, la fel ca şi delta. Modificarea curenţilor de aer secase şi sursa de apă.
Când Louis coborî puţin, deveni conştient de faptul că toate meandrele şi canalele deltei fuseseră săpate artificial în sol. Artiştii Lumii Inelare nu se mulţumiseră să lase râul să-şi sape singur propriile canale. Şi avuseseră dreptate: pe Inel, solul nu era suficient de adânc şi, ca atare, se văzuseră nevoiţi să recurgă la tot soiul de artificii.
Dar canalele uscate erau hidoase. Louis strânse nemulţumit din buze şi zbură mai departe.
CAPITOLUL 14
Interludiu cu Floarea-Soarelui
În faţă, nu prea departe, se vedeau munţii.
Louis pilotase toată noaptea şi cea mai mare parte a dimineţii. Nu ştia precis cât de mult. Soarele nemişcat de amiază reprezenta o capcană psihologică: în egală măsură, el putea fie să dilate, fie să comprime timpul, iar bărbatul nu reuşea să-şi dea seama care dintre cele două posibilităţi era cea reală.
Din punct de vedere emoţional, Louis se afla în sabatical. Aproape că uitase de celelalte aeroscutere. Acest zbor pe deasupra unui ţărm nesfârşit şi mereu schimbat nu era prea departe de hoinăreala de unu singur într-o navă, dincolo de stelele cunoscute. Louis Wu era singur împreună cu Universul, iar acesta părea un obiect de joacă. Mai era oare satisfăcut de propria persoană? lată acum cea mai importantă întrebare pentru el.
Apariţia unei feţe acoperite cu blană portocalie pe pupitru îi provocă un adevărat şoc.
— Trebuie să fii istovit, îi spuse Kzinul. Vrei să pilotez eu?
— Aş prefera să aterizăm. Mă simt anchilozat.
— Aterizează, tu eşti la comandă.
— Nu vreau să-mi impun compania în faţa celorlalţi, răspunse Louis dându-şi imediat seama că de data aceasta era cât se poate de sincer. Reintrase mult prea uşor în starea sabaticală.
— Crezi că Teela te-ar evita? E posibil să ai dreptate — nici cu mine nu a luat legătura, deşi am suferit aceeaşi dezonoare ca şi ea.
— O iei prea în tragic. Nu, aşteaptă, nu închide!
— Vreau să fiu singur, Louis! Mâncătorul-de-frunze m-a jignit teribil.
— Dar asta s-a întâmplat cu multă vreme în urmă! Nu, nu închide, ai milă de un biet bătrân singuri Ai privit peisajul?
— Da.
— Ai remarcat regiunile dezgolite?
— Da. În anumite zone, eroziunea a îndepărtat stratul de stâncă, ajungând la fundaţia indestructibilă a Inelului. Cu multă vreme în urmă, ceva trebuie să fi perturbat rău de tot sistemul curenţilor de aer. O asemenea eroziune nu poate avea loc peste noapte nici măcar aici, pe Lumea Inelară.
— Corect.
— Explică-mi, cum poate decădea o civilizaţie de o asemenea mărime şi forţă?
— Nu ştiu nici eu. Trebuie să privim adevărul în faţă: n-avem cum să ghicim! Nici măcar Păpuşarii n-au atins nivelul tehnologic al locuitorilor Lumii Inelare. Cum am putea, deci, deduce ce anume i-a întors în epoca de piatră?
— Trebuie să învăţăm mai multe de la băştinaşi, spuse Kzinul. Din câte am aflat până acum, este evident că cei pe care i-am întâlnit n-ar fi capabili să mişte epava Mincinosului. Trebuie să-i găsim pe cei care o pot face.
Era şansa pe care o aştepta Louis.
— În privinţa asta, am unele idei, spuse el. Este vorba de un mod eficient de a-i contacta pe băştinaşi, ori de câte ori dorim…
— Cum?
— Mai întâi, aş dori să aterizăm.
— Atunci, du-ne jos!
Munţii formau o barieră înaltă şi colţuroasă în calea flotilei de scutere. Piscurile şi trecătorile lor străluceau cu o nuanţă pe care Louis o recunoştea de acum. Vânturile le polizaseră îndelung îndepărtând stratul de stâncă şi lăsând expus doar materialul de fundaţie al Inelului.
Louis îşi conduse flotila către nişte dealuri cu pante domoale. Ţinta sa era marginea unei zone strălucitoare ce cobora din munţi şi dispărea într-o pădure nesfârşită, acoperind baza dealurilor cu o pătură verde.
Teela interveni pe intercomunicaţie.
— Ce faceţi?
— Aterizez. M-a obosit zborul. Nu închide, vreau să-mi cer scuze! Dar fata închisese deja.
— Mai bine decât în aşteptările mele! Îşi zise Louis, fără tragere de inimă.
Totuşi, Teela urma să se arate mai dornică de comunicare, acum că el intenţiona să-i cerşească iertarea.
— Ideea mi-a venit în urma discuţiilor noastre despre „joaca de-a zeii”, zise Louis.
Din păcate, se adresa doar Kzinului. Teela coborâse de pe scuterul ei, îi aruncase o privire fulgerătoare şi intrase în pădure.
Interlocutorul aprobă din capul său portocaliu neţesălat. Urechile sale se mişcau precum două evantaie chinezeşti, ţinute în nişte mâini nervoase.
— Pe această lume suntem în siguranţă doar la modul rezonabil, câtă vreme ne aflăm în aer, continuă bărbatul. Nu încape îndoială că astfel ne putem deplasa oriunde dorim. Probabil că am reuşi să atingem baza Zidului fără a mai ateriza sau am putea ateriza doar acolo unde materialul de fundaţie penetrează până la suprafaţă. În zonele respective n-ar putea supravieţui nici un fel de animal de pradă. Pe de altă parte, însă, nu putem afla prea multe fără a ateriza. Vrem să plecăm de pe jucăria asta supradimensionată şi de aceea avem nevoie de ajutorul localnicilor. Se pare că vom fi siliţi să purtăm în cârcă Mincinosul pe nu mai puţin de 700 de mii de km.
— Treci la subiect, Louis! Am nevoie de mişcare.
— În momentul în care vom atinge Zidul, vom dori să ştim mai multe despre locuitorii Lumii Inelare decât o putem face acum.
— Fără îndoială.
— De ce să nu ne dăm drept zei? Kzinul ezită.
— Vrei să spui la modul propriu?
— Exact. Semănăm destul de bine cu Inginerii Lumii Inelare. Nu dispunem de puterea pe care au deţinut-o ei, dar pentru băştinaşi avem destulă. Tu poţi juca rolul zeului…
— Mulţumesc.
— …iar Teela şi cu mine am fi discipolii tăi. Nessus ar face pe demonul prizonier.
Ghearele Kzinului ieşiră din tecile lor.
— Dar Nessus nu este cu noi şi nu va mai fi niciodată.
— Ăsta e clenciul. În…
— Nu discut subiectul, Louis!
— Îmi pare rău. Vom avea nevoie de el, dacă vrem ca tot mecanismul să funcţioneze.
— Atunci nu-ţi rămâne decât să renunţi la idee!
Louis încă se îndoia de semnificaţia acelor gheare. Erau sau nu sub control conştient? În orice caz, se aflau încă la vedere. Dacă i-ar fi vorbit prin intercomunicaţie, Kzinul l-ar fi deconectat până acum.
Din această cauză insistase atât de mult să aterizeze.
— Admiră-i, totuşi, frumuseţea intelectuală. Ai fi un mare zeu. Din punct de vedere uman, eşti al naibii de impresionant — cred că ar trebui să mă crezi pe cuvânt.