Louis apucă unealta şi se îndepărtă în grabă simţindu-se stingherit, ruşinat de slăbiciunea sa. Parcă-l dureau şi pe el arsurile Kzinului. Teela, care nu ştia nimic despre durere, îl putea ajuta pe Interlocutor mai bine decât ar fi făcut-o el.
Înclină ţevile, formând cu solul un unghi de vreo 30 de grade. Purta pe cap casca etanşă a costumului său presurizat. Deoarece nu se grăbea, acţionă doar unul dintre cele două comutatoare.
Tranşeea se contura cu viteză, dar Louis nu-i putea observa mărimea, fiindcă din primul moment fusese înconjurat de un nor de praf. Din direcţia locului de impact al fasciculului sufla spre el un uragan în miniatură, ce-l silea să se încline puternic.
În interiorul conului fasciculului, electronul devenea o particulă neutră. Solul şi stânca, reduse la nivel de atom de respingerea mutuală a nucleelor, ajungeau până la el transformate într-o ceaţă de praf monoatomic. Louis era fericit că avusese inspiraţia să-şi pună casca.
În cele din urmă opri dezintegratorul. Groapa arăta destul de adâncă şi de largă pentru ei şi scuterele lor.
Atât de repede, îşi zise el. Oare cât de rapid ar fi lucrat dispozitivul cu ambele fascicule activate? În acel caz, acolo s-ar fi format un veritabil şuvoi, îşi continuă gândul, împrumutând eufemismul Kzinului. Pentru moment, n-avea nevoie de asemenea distracţie.
Teela şi Interlocutorul coborâseră de pe scutere. Kzinul era lipsit de păr pe cea mai mare parte a corpului. Un smoc portocaliu Încă-i mai acoperea şezutul şi o altă dungă îi traversa faţa. În rest, pielea golaşă avea o nuanţă roşu-violet şi era plină de crăpături adânci. Teela îl pulveriza cu ceva care, la atingere, se transforma într-o spumă albă. Mirosul de păr şi carne arsă îl făcu pe Louis să nu se apropie prea mult.
— E gata, îi anunţă el. Kzinul îşi ridică privirile:
— Acum văd din nou, Louis.
— Grozav! zâmbi pământeanul, recunoscând în sinea sa că fusese extrem de îngrijorat.
— Păpuşarul mi-a procurat medicamente Kzinti de tip militar, cu mult superioare celor cu destinaţie civilă. N-ar fi trebuit să aibă acces la rezervele militare!
Kzinul părea furios. Bănuia că la mijloc fusese vorba de mită şi probabil că avea dreptate.
— Am de gând să iau legătura cu Nessus, îi anunţă Louis, dându-le ocol de departe.
Acum, Interlocutorul era acoperit în întregime cu spumă albă. Nu se mai simţea nici un fel de miros.
— Ştiu unde te afli, îi spuse Păpuşarului.
— Nemaipomenit! Unde mă aflu, Louis?
— În spatele nostru. Ai rămas în urmă de îndată ce ai ieşit din raza noastră vizuală. Teela şi Kzinul nu ştiu asta. Ei nu pot gândi ca Păpuşarii.
— Şi se aşteaptă ca un Păpuşar să le deschidă calea? Poate că e mai bine să continue să gândească aşa. Există şanse să-mi dea voie să mă întorc?
— Nu acum. Poate mai târziu. Să-ţi spun de ce te-am chemat…
Şi-i povesti în câteva cuvinte despre câmpul de Flori-Oglindă. Tocmai îi detalia gradul arsurilor Kzinului, când faţa turtită a lui Nessus ieşi din câmpul camerei de luat vederi.
Louis aşteptă câteva momente reapariţia Păpuşarului, apoi închise intercomunicaţia. Era sigur că Nessus nu avea să rămână prea mult timp în stare catatonică. Păpuşarul era prea grijuliu cu viaţa sa ca să facă una ca asta.
Mai rămâneau zece ore până la căderea nopţii. În aşteptarea întunericului, cei trei călători se ascunseră în groapa săpată cu dezintegratorul.
Kzinul petrecu acest timp dormind. Îl purtaseră pe braţe în tranşee şi apoi folosiseră un spray din trusa lui medicală pentru a-l adormi. Materia albă se întărise pe suprafaţa corpului său ca o crustă, rămânând totuşi elastică.
Louis încercă şi el să doarmă. O vreme moţăi. La un moment dat se trezi în lumina strălucitoare a zilei şi remarcă umbra marginii şanţului căzând dincolo de el. Tresări şi adormi la loc.
Mai târziu, se trezi din nou, acoperit de o transpiraţie rece. Umbrele! Dacă s-ar fi ridicat în picioare să privească, ar fi fost făcut scrum!
Norii reveniseră, împiedicând astfel răzbunarea florilor.
În sfârşit, într-o parte, lumina începu să scadă. Cum cerul se întuneca, Louis se hotărî să-i trezească pe ceilalţi.
Zburau pe sub nori. Era vital pentru ei să poată vedea Florile-Oglindă. Dacă zorii s-ar fi apropiat în timp ce flota ar fi continuat să planeze deasupra lor, ar fi fost nevoiţi să-şi,sape o nouă ascunzătoare pentru ziua următoare.
Din când în când, Louis îşi cobora scuterul, pentru a privi peisajul mai îndeaproape. Zburară timp de o oră… apoi florile începură să se rărească.
Ajunseră într-o regiune cu mai puţine plante ucigaşe. În schimb, se zăreau o sumedenie de lăstari răsăriţi pe jumătate printre rămăşiţele pădurii proaspăt arse. Se părea că în această zonă iarba încă nu abandonase lupta cu ciudatele flori.
În cele din urmă nu mai observară nici una. În sfârşit, Louis putea să adoarmă.
Dormise ca un drogat. Era încă noapte atunci când se trezi. Privi în jurul său şi remarcă o sclipire în faţă, în sensul de rotaţie.
Buimac cum era, crezu la început că este un licurici prins în pliul sonic sau altceva asemănător. Dar luminiţa rămase şi după ce-şi frecă bine ochii.
Apăsă butonul de apel al Kzinului.
Luminiţa crescu, apropiindu-se. Profilată pe fundalul întunecat al nopţii Lumii Inelare, părea un punct în care se reflecta lumina solară.
Nu putea fi o Floare-Oglindă. Nu noaptea.
Putea fi o casă, îşi zise bărbatul în sinea lui. Dar de unde ar fi luat băştinaşii lumina? Apoi, o casă ar fi rămas de mult în urmă la viteza asta. Cu un asemenea aeroscuter, reglat pe viteza sa de croazieră, puteai traversa în două ore şi jumătate întregul continent nord-american.
Luminiţa aluneca încet în dreapta lor. Kzinul încă nu-i răspunsese.
Louis îşi scoase scuterul din formaţie şi prinse să orbecăie în întuneric. În spatele său flota aflată tot sub comanda Interlocutorului, la insistenţele acestuia, avea acum doar forţa a două unităţi. Louis încercă să-şi reamintească poziţia Kzinului şi se îndreptă spre el.
Undele de şoc şi pliul sonic se puteau vedea ca o uşoară aură în lumina uşor înceţoşată a Arcadei — o reţea de linii drepte ce convergeau într-un punct. Scuterul Kzinului şi silueta lui fantomatică păreau prinse în pânza unui păianjen Euclidian.
Apropiindu-se periculos de mult de celălalt, bărbatul aprinse şi stinse proiectoarele. În întuneric, observă că stafia devine imediat atentă. Louis îşi conduse cu grijă scuterul între Kzin şi punctul luminos, apoi îşi acţionă din nou proiectoarele.
Kzinul activă intercomunicaţia.
— Da, Louis. Am remarcat şi eu, acum. Chestia aia luminoasa e pe punctul de a ne depăşi.
— Atunci hai să vedem despre ce este vorba!
— Foarte bine! răspunse Interlocutorul, virând spre punctul luminos.
Dădeau ocoluri în întuneric, aidoma unor muşte curioase învârtindu-se în jurul unei sticle de bere. Era vorba de un castel de zece etaje, care plutea la o înălţime de câteva sute de metri şi care era luminat precum pupitrul de comandă al unei rachete străvechi.
O imensă fereastră panoramică, curbată astfel încât să alcătuiască şi pereţii şi acoperişul, se deschidea deasupra unei cavităţi având volumul unei săli de operă. În interior, un labirint de mese înconjurau o scenă circulară. Deasupra lor, într-un spaţiu de aproape 20 m, se afla doar o sculptură abstractă.
Era o nouă surpriză a Lumii Inelare. Pe Pământ ar fi fost o crimă să laşi în zbor un vehicul fără pilot automat. Indiferent unde ar fi căzut, ar fi putut să omoare pe cineva. Aici în schimb, existau mii de kilometri pătraţi de sălbăticie, clădirile stăteau suspendate deasupra oraşelor şi conţineau spaţiu suficient pentru musafiri înalţi de douăzeci de metri.