Aceasta era foarte luminoasă, fiind realizată sub forma unui cadru cu fire întinse. Păruse a reprezenta o abstracţie până când Teela o făcuse să se rotească. Atunci devenise evident că reprezenta un portret. Efigia unui bărbat lipsit în totalitate de păr.
Era oare un băştinaş? Făcea parte dintr-o comunitate ai cărei membri îşi râdeau feţele şi ţestele? Sau era reprezentantul altei rase, venită de dincolo de curbura Inelului? Probabil că n-aveau s-o afle niciodată. Dar figura era evident umană, dură, frumoasă — figura cuiva obişnuit să comande.
Louis privi tavanul şi-şi reaminti faţa aceea. Obişnuinţa de a comanda se imprimase în ridurile ce-i înconjurau ochii şi gura, iar artistul reuşise să includă respectivele riduri în opera sa.
Castelul fusese o clădire guvernamentală. Totul lăsa să se înţeleagă asta: tronul, sala de banchet, ferestrele ciudate, sursele sale independente de energie. Dar pentru Louis Wu acest lucru reieşea şi din acea figură.
După aceea hoinăriseră prin castel. Pretutindeni găsiseră scări opulent decorate, dar imobile. Nu existau scări rulante, lifturi, covoare rulante. În consecinţă, preferaseră să coboare pentru că le era mai uşor decât să urce. La nivelul cel mai de jos descoperiseră dormitorul.
Patul acela avusese un efect irezistibil asupra celor doi pământeni, după zilele nesfârşite petrecute în şa, după clipele de dragoste desfăşurate pe coclauri, unde se nimerea să poposească flotila. Fără nici o strângere de inimă, îl lăsaseră pe Kzin să continue singur explorarea.
Cine ştie ce mai descoperise Interlocutorul între timp?
Louis se ridică într-un cot. Braţul amorţit revenea la viaţă. Avu grijă să nu-l mişte prea repede. Asta nu se întâmpla niciodată când folosea discurile de dormit, reflectă el, dar ce mai conta… era vorba de un pat.
Unul dintre pereţii dormitorului lăsa să se vadă o piscină secată. Încadrat de zidurile şi podeaua de sticlă, scheletul alb al unui multicleşte îl privea cu găvanele goale ale unui cap în formă de lingură.
Peretele opus, la fel de transparent, oferea o panoramă asupra oraşului de la o înălţime de aproape 300 m.
Louis se rostogoli de trei ori până ajunse la marginea patului. Podeaua era moale, acoperită cu un material a cărui textură şi culoare semăna în mod deconcertant cu barba băştinaşilor. Ajuns la fereastră, Louis privi afară.
Ceva interfera în imaginea sa, aidoma unei mici distorsiuni a unui ecran în trei dimensiuni. În mod conştient, acel amănunt ar fi putut trece neobservat. Cu toate acestea, însă, era supărător.)
Sub un cer alb şi monoton, oraşul conţinea toate nuanţele posibile de gri. Majoritatea clădirilor erau înalte, dar cele foarte înalte făceau ca restul să pară pitice, deoarece aproape ajungeau la parterul castelului plutitor. Mai existaseră şi alte clădiri plutitoare. Louis putea să vadă cicatricele, găurile adânci şi întinse, intercalate între construcţiile oraşului, unde mii de tone de structură se prăbuşiseră.
Dar acest castel de vis dispunea de propria sa sursă de energie, de un dormitor suficient de spaţios pentru a se desfăşura în el o orgie onorabilă, era prevăzut cu o fereastră de la care orice sultan şi-ar fi putut contempla domeniul, observându-şi supuşii mişunând de colo-colo, ca nişte furnici…
Locul acesta trebuia să-ţi dezvolte egocentrismul, îşi zise Louis.
Ceva îi atrase atenţia. Ceva fluturând dincolo de fereastră.
Un fir. O porţiune din el se agăţase de o cornişă, dar un fragment mult mai mare cobora în continuare din aer. Un fir subţire. Putea să-i vadă cele două capete atârnând de cornişă şi coborând spre oraş. Probabil că se lăsase în jos încă din momentul în care începuse să privească pe fereastră, intrând în câmpul său vizual. Necunoscându-i originea, bărbatul îi acceptă prezenţa ca pe un lucru evident. Se întinse gol-puşcă pe covorul lăţos şi admiră căderea firului prin dreptul ferestrei. Se simţea în siguranţă şi în tihnă, poate pentru prima oară de când un laser cu raze X lovise Mincinosul.
Firul continua să coboare, buclă după buclă de linie neagră prelingându-se din cerul alb-gri. Era suficient de subţire. Cum i s-ar fi putut aprecia lungimea? Cum să numeri fulgii dintr-o furtună de zăpadă?
Deodată, Louis îl recunoscu.
— Bun găsit, îi zise el, de-a dreptul şocat.
Firul de legătură dintre pătratele de umbră. Îi urmase până aici.
Louis urcase cinci etaje până reuşise să-şi găsească micul dejun. Evident, nu se aşteptase să găsească bucătăria în funcţiune. Căuta sala de banchet. Dăduse în schimb peste bucătărie.
Aceasta nu făcuse decât să-i confirme impresiile anterioare. Era nevoie de servitori pentru un autocrat, iar aici existaseră servitori, nu glumă. Bucătăria era enormă. Probabil că fuseseră mulţi bucătari-şefi şi ajutoare care duseseră pe tăvi imense diversele delicatese în sala de banchet, se întorseseră cu farfuriile murdare, le spălaseră, îndepărtaseră resturile…
Existau rafturi pentru fructele şi legumele proaspete, care acum adăposteau praf, coji uscate şi mucegai. Exista şi o cameră frigorifică, în care odinioară atârnaseră carcase de animale. Acum era goală şi caldă. Într-un colţ, se mai zărea un congelator în funcţiune; ar fi fost posibil ca mâncarea pe care o conţinea să mai fie comestibilă, dar Louis nu dorea să rişte.
Nu existau conserve.
Recipientele pentru apă erau uscate.
În afară de congelator, în toată bucătăria nu se zărea vreun dispozitiv mai complicat decât o balama de uşă. Nu existau indicatoare de temperatură sau cronometre. Nu era nimic similar unui prăjitor de pâine. De-a latul încăperii erau întinse sfori cu nişte şomoioage agăţate de ele. Mirodenii?
Louis mai aruncă o privire în jurul său, înainte de a pleca. Dacă n-ar fi procedat astfel, adevărul i-ar fi scăpat.
Iniţial, camera nu fusese o bucătărie.
Atunci ce? Un depozit? O cameră de vizionare trei-D? Probabil ultima. Un zid era foarte negru — o zugrăveală uniformă, care arăta mai proaspătă decât a celorlalţi pereţi — iar pe jos se puteau observa nişte urme, aparţinând probabil fotoliilor şi canapelelor înlăturate.
În regulă. Această încăpere fusese o sală de distracţii. Pesemne, la un moment dat, videoecranul din zid s-a defectat şi nimeni nu s-a priceput să-l mai repare. Ceva mai târziu, bucătăria automată a păţit-o la fel. În consecinţă, marea sală de spectacole trei-D fusese transformată într-o bucătărie manuală. Asemenea bucătării probabil că se înmulţiseră foarte mult, de vreme ce nimeni nu-şi mai amintea cum se repară una automată. Materia primă era adusă înăuntru prin aerotransportoare, din câte-şi dădea seama.
Ce s-a întâmplat însă atunci când acestea s-au stricat, unul câte unul…?
Louis părăsi încăperea.
În cele din urmă, găsi sala de banchet şi singura sursă de hrană din castel pe care se putea baza. Degustă o tabletă din bucătăria scuterului său.
Tocmai îşi termina masa, când intră Kzinul.
Probabil că murea şi el de foame. Se duse glonţ la scuterul său şi-şi programă trei tablete colorate în roşu închis, pe care le înghiţi din trei îmbucături. Abia atunci se întoarse spre Louis.
Îşi pierduse nuanţa albă de strigoi. Cândva, în timpul nopţii, crusta de spumă îşi terminase rolul de cicatrizare a rănilor şi-i căzuse de pe trup. Pielea lui avea o nuanţă sănătoasă de roz (presupunând că rozul era culoarea pielii unui Kzin sănătos), cu câteva urme de cicatrici sudate şi o reţea complicată de vene proeminente.
— Vino cu mine! îi ordonă Interlocutorul. Am găsit o sală a hărţilor.