CAPITOLUL 16
Sala hărţilor
Sala hărţilor se afla la partea superioară a castelului, ca şi cum constructorii ar fi dorit să-i sublinieze importanţa. Louis gâfâia din greu din cauza urcuşului şi abia reuşind să ţină pasul. Kzinul nu alerga, dar mergea mai repede decât un om.
Ajunse la piciorul ultimului sector de scară în momentul în care, chiar în faţa lui, Interlocutorul trecea printr-o uşă dublă.
Prin deschizătură, bărbatul văzu o bandă orizontală neagră, lată de aproape 20 cm, situată la un metru de podea. Privi dincolo de ea, căutând o dungă similară de albastru deschis, presărată cu sectoare de albastru închis, şi o găsi.
Bingo!
Louis rămase în prag, culegând toate detaliile. Miniaturala Lume Inelară era aproape tot atât de mare ca şi încăperea aceea circulară, având un diametru de aproximativ 40 m. În centrul hărţii se afla un ecran rectangular, masiv, întors în direcţia opusă uşii, dar cu posibilităţi de rotire.
Pe pereţi se zăreau zece globuri rotitoare, montate la înălţime. Ele erau diferite ca mărime şi viteză de rotaţie, dar fiecare avea aceeaşi culoare caracteristică, albastru intens cu pete albe spiralate, aparţinând unei lumi asemănătoare Pământului. Sub fiecare glob se găsea o hartă în secţiune conică.
— Mi-am petrecut toată noaptea în acest loc, lucrând, îi zise Kzinul din spatele ecranului. Am multe noutăţi să-ţi arăt. Vino aici.
Louis se pregătea să se aplece ca să treacă pe sub Inel. Un gând îi opri însă mişcarea. Bărbatul cu atitudine de şoim care domina sala de banchet nu s-ar fi aplecat niciodată atât de mult, nici măcar dacă ar fi trebuit să intre în Sfânta Sfintelor. Pământeanul se îndreptă, deci, direct spre Inel şi trecu prin el, convingându-se că nu era decât o hologramă.
Se opri lângă Kzin.
Ecranul era înconjurat de tablouri de comandă. Toate butoanele erau din argint masiv, fiecare fiind astfel modelat încât să reprezinte capul unui animal. Chiar şi pupitrele erau complicat lucrate în linii curbe şi spiralate. Înfrumuseţare sau decadenţă? se întrebă Louis în sinea iui.
Ecranul era aprins, dar nu avea activat zoomul. Privind în el era ca şi cum te-ai fi uitat la Lumea Inelară din apropierea pătratelor de umbră. Louis încercă o senzaţie de deja vu.
— L-am focalizat mai devreme, zise Kzinui. Dacă-mi aduc bine aminte… — Atinse un comutator şi imaginea se apropie atât de rapid, încât Louis avu impresia că se afla în cădere liberă. — …Aş vrea să-ţi arăt Zidul de Margine. Rrr… încă un pic…
Interlocutorul atinse încă un buton ce înfăţişa un chip fioros şi imaginea alunecă. Acum priveau peste marginea Lumii Inelare.
Fără îndoială, undeva existau nişte telescoape care le furnizau aceste imagini. Unde, însă? Oare erau montate pe pătratele de umbră?
Priveau în jos la munţii înalţi de mii de kilometri. Imaginea se apropia şi mai mult pe măsură ce Kzinul descoperea comenzi de reglaj şi mai fin. Louis se minuna cât de abrupţi erau munţii, le admira naturaleţea cu care se profilau, în ciuda mărimii lor, pe fundalul întunecat al spaţiului.
Abia atunci observă ceva alergând peste piscuri.
Deşi nu era decât o linie de puncte argintii, ştia despre ce era vorba.
— Un accelerator liniar!
— Într-adevăr, încuviinţă Interlocutorul. În absenţa cabinelor de transfer, este singura modalitate rezonabilă de a străbate distanţele Lumii Inelare. Probabil că a fost principalul lor sistem de transport.
— Dar se află la o înălţime de peste 1600 km. Să fie oare lifturi?
— Am găsit puţuri de lift dispuse pe toată lungimea Zidului. De exemplu, aici…
Acum firul argintiu se transformase într-o linie de bucle mici, mult distanţate, ascunse în spatele unui pisc. Un tub extrem de subţire, abia vizibil, era legat de ultima dintre ele şi cobora panta muntelui, spre straturile inferioare ale Lumii Inelare.
— … Spirele electromagnetice sunt mai dese în apropierea lifturilor şi se răresc în rest, până la peste un milion şi jumătate de kilometri distanţă, preciză Kzinul. Presupun că nu sunt folosite decât pentru demarare şi ghidare. Vehiculul este accelerat până la viteza orbitală, călătoreşte deasupra Zidului cu această viteză relativă de 1200 km/secundă şi este frânat de spirele electromagnetice ale următorului puţ de lift. Poţi ajunge unde doreşti în maximum zece zile, fără a pune la socoteală acceleraţiile şi frânările…
— Evident. Nouă ne-ar lua şaizeci de zile pentru a atinge Silvereyes, cea mai îndepărtată dintre lumile umane, şi de patru ori mai mult timp pentru a traversa spaţiul cunoscut de la un capăt la altul.
— Într-adevăr. Iar suprafaţa Lumii Inelare era mai mare decât întregul spaţiu cunoscut. Când au construit-o, au conceput-o pentru spaţiu locuibil.
— Ai detectat vreun semn de activitate? întrebă Louis. Mai foloseşte cineva acceleratorul liniar?
— Întrebarea e fără sens. Lasă-mă să-ţi arăt…
Imaginea se focaliză, alunecă lateral şi se apropie uşor. Era noapte. Norii întunecaţi alunecau deasupra solului întunecat, când…
— Lumini ale oraşelor. Ei, asta-i… îşi înghiţi Louis cuvintele. Totul se întâmplase prea brusc.
— Aşadar, nu este totul mort! Atunci, poate că ne vor veni în ajutor…
— Nu cred. Bănuiesc că şansele sunt reduse… ah!
— Pe mintea întunecată a lui Finagle!
Castelul, evident castelul lor, plutea maiestuos deasupra unui câmp de lumini. Ferestre… panouri luminoase… fluxuri de lumină mişcătoare pe verticală… alte clădiri plutitoare… totul era minunat.
— Înregistrări! Să le ia naiba! Credeam că sunt transmisii în direct! Pentru o singură clipă, li se păruse că toată căutarea lor se sfârşise.
Oraşe luminate, marcate pe hartă, aşteptându-i… Numai că aceste imagini trebuie să fi fost vechi de milenii sau eoni.
— Şi eu am nutrit aceeaşi speranţă noaptea trecută, timp de mai multe ore. Doar în momentul când n-am mai fost în stare să găsesc brazdele lungi săpate de aterizarea Mincinosului, am început să bănuiesc adevărul.
Incapabil să scoată vreun cuvânt, Louis îl bătu uşor pe umărul roz, lipsit de blană. Kzinul ignoră gestul.
— …După ce am localizat castelul, lucrurile au mers mai rapid. Priveşte…
Interlocutorul făcu imaginea să se mişte rapid spre babord. Peisajul întunecat deveni ceţos, pierzându-se orice detaliu. Imediat ajunseră deasupra unui ocean întunecat.
Camera păru să se retragă.
— Vezi? mârâi Kzinul. Golfurile unuia dintre marile lor oceane sărate se află chiar în drumul nostru spre zidurile de margine. Oceanul este de câteva ori mai mare decât oricare altul de pe planeta noastră sau de pe Pământ, iar golful este mai întins decât cel mai mare ocean al nostru.
— Altă întârziere! Nu putem să trecem pe deasupra lui?
— Poate că da. Dar o să întâlnim o nouă problemă, mai serioasă decât asta, continuă Kzinul, apăsând alt buton.
— Stai aşa! Vreau să arunc o privire asupra acestor grupuri de insule.
— De ce? Crezi că ne-am putea opri acolo pentru aprovizionare?
— Nu… Vezi cum tind să formeze aglomerări, intercalând fâşii mari de apă între ele? Uită-te la grupul ăsta!
Şi Louis încercui imaginea de pe ecran cu degetul arătător.
— Nu înţeleg.
— Şi la grupul ăla, plasat în ceea ce tu numeşti un golf, şi la harta aceea din spatele tău. Continentele sunt un pic distorsionate din cauza proiecţiei conice… Acum pricepi? Zece planete, zece grupuri de insule. Nu la scara unu la unu, fireşte! Pariez însă că insula aceea este tot atât de mare cât Australia, iar continentul originar nu pare mai mare decât arată Eurasia pe glob.