— Ce remarcă sinistră! Louis, asta reprezintă o mostră tipică de simţ al umorului la oameni?
— Nu, nu-i vorba de aşa ceva. De sentimente! Doar dacă…
— Poftim?
— Nu m-am gândit şi la posibilitatea asta. Prima generaţie a fost nevoită să renunţe la planetele proprii, dar a dorit să păstreze o amintire a tărâmului pierdut. Trei generaţii mai târziu lucrul ăsta a devenit distractiv. Întotdeauna se întâmplă la fel.
Când Interlocutorul se asigură că Louis terminase, întrebă cumva neîncrezător:
— Voi oamenii, chiar credeţi că puteţi înţelege şi cum gândeşte un Kzin?
Bărbatul zâmbi şi clătină din cap.
— E în ordine, oftă uşurat Kzinul şi schimbă subiectuclass="underline" Am pierdut multă vreme noaptea trecută examinând cel mai apropiat astroport.
Se aflau în centrul Lumii Inelare miniaturale, privind printr-o fereastră a timpului. Trecutul pe care-l vedeau fusese unul de realizări extraordinare. Interlocutorul reglase ecranul pe un astroport, o trambulină imensă situată la exteriorul unuia dintre zidurile de margine. În acel moment, se putea observa cum un enorm cilindru, cu capetele teşite şi împestriţat de luminiţele a peste o mie de hublouri, aterizase în câmpurile electromagnetice de captură. Respectivele câmpuri străluceau în nuanţe pastelate, probabil pentru ca operatorii să le poată controla vizual.
— Înregistrarea este în buclă. Am urmărit-o şi noaptea trecută. Pasagerii par că intră direct în Zidul de Margine, de parcă ar avea loc un fel de proces de osmoză.
— Mda, mormăi Louis, extrem de deprimat.
Astroportul se afla departe de drumul lor, în sensul de rotaţie. În comparaţie cu această distanţă, cea pe care tocmai o parcurseseră părea infimă.
— Am urmărit şi plecarea unei nave. Nu foloseau acceleratorul liniar decât la aterizări, pentru a potrivi viteza navei la cea a astroportului. Pentru decolări, pur şi simplu lăsau nava să cadă în spaţiu, la fel cum a presupus ierbivorul. Îţi aminteşti ce spunea despre uşa-trapă? Lumea Inelară se roteşte suficient de rapid pentru ca o astronavă colectoare să funcţioneze. Mă asculţi, Louis?
Bărbatul scutură din cap.
— Scuză-mă! Mă gândeam doar că asta mai adaugă încă un milion de kilometri la cei ce ne rămăseseră de parcurs.
— Poate că vom reuşi să utilizăm sistemul lor de transport, micul accelerator liniar de pe coama Zidului de Margine.
— Nici o şansă! Probabil că acum nu mai e bun de nimic. Civilizaţia s-ar fi răspândit dacă ar fi avut la dispoziţie un sistem de transport în funcţiune. Şi chiar dacă ar funcţiona, nu ne îndreptăm spre un lift…
— Ai dreptate, confirmă Kzinul. Am căutat şi eu unul.
Pe ecranul rectangular se observa acum astronava. Navete zburătoare depliau tuburi telescopice, îndreptându-le spre sasul principal, iar pasagerii începuseră îmbarcarea.
— Să ne schimbăm destinaţia?
— În nici un caz! Astroportul rămâne cea mai bună şansă a noastră.
— Chiar aşa?
— Evident, la naiba! Oricât de mare ar fi, Inelul rămâne totuşi o lume-colonie şi întotdeauna pe o astfel de lume civilizaţia se adună în jurul astroporturilor. Acolo sosesc astronavele plecate de pe planetele de origine pline de noi inovaţii tehnologice. Noi am presupus că băştinaşii şi-au abandonat planetele de origine. Dar e posibil ca aceste nave să mai sosească! repetă încăpăţânat Louis. De pe lumile abandonate! Plecate de acolo cu secole în urmă. Nu uita că astronavele colectoare sunt supuse dilatării timpului…
— Speri să-i întâlneşti pe bătrânii astronauţi încercând să-i înveţe meşteşugul zborului pe sălbaticii care l-au uitat? rânji Kzinul. S-ar putea să ai dreptate. Eu unul m-am săturat însă de această structură, iar astroportul este foarte departe. Ce să-ţi mai arăt, Louis, pe această hartă electronică?
— Ce distanţă am parcurs de când am părăsit Mincinosul? întrebă brusc pământeanul.
— Ţi-am spus că n-am reuşit să localizez craterele de impact. Presupunerile tale pot fi la fel de precise ca şi ale mele. Ştiu, în schimb, cât de mult mai avem de mers. De la castel şi până la Zidul de Margine ne-au mai rămas 320 de mii km.
— Destul de mult… Cred, însă, că ai descoperit muntele.
— Nu!
— Muntele acela uriaş… Pumnul-lui-Dumnezeu… Practic, ne-am prăbuşit la poalele lui.
— Nu!
— Asta nu-mi place, Interlocutorule! Există vreo posibilitate să ne fi abătut de la drum? Puteai să dai de Pumnul-lui-Dumnezeu prin retrasarea drumului în partea stângă a castelului.
— Dar n-am descoperit nimic! rosti apăsat Interlocutorul. Mai vrei să vezi şi altceva? De exemplu, am găsit nişte pete albe. S-ar putea să se datoreze doar unor defecţiuni de înregistrare, dar mă întreb dacă nu cumva acei Ingineri au conceput din capul locului anumite zone secrete pe Lumea Inelară. Poate ar trebui să mergem să verificăm la faţa locului.
Deodată, Kzinul se răsuci spre uşile duble, făcându-şi urechile pâlnie. Se lăsă uşor în patru labe şi ţâşni.
Louis clipi uimit. Oare ce-l putuse aduce în starea asta? Abia atunci auzi…
Având în vedere vechimea lor, instalaţiile castelului se dovediseră extrem de silenţioase. Acum, de dincolo de uşile duble, se auzea un zumzet ascuţit.
Interlocutorul nu se mai vedea. Louis îşi scoase laserul şi îl urmă precaut.
Îl găsi la capătul scărilor. Pământeanul îşi puse arma la loc şi se uită şi el buimac la Teela Brown care urca senină, fără să facă nici un efort.
— Scările merg doar în sus, îi anunţă ea. Nu şi în jos. Cea dintre etajele şase şi şapte nu funcţionează deloc.
— Cum le-ai pus în funcţiune? întrebă surprins Louis.
— Apuci balustrada şi o împingi înainte. Nu te deplasezi, însă, dacă nu te ţii solid de ea. N-am descoperit metoda decât din întâmplare.
— Cred şi eu! Am suit zece etaje în dimineaţa asta. Câte ai urcat tu, înainte să prinzi şmecheria?
— Nici unul. Mă duceam să-mi iau micul dejun, m-am împiedicat de prima treaptă şi m-am agăţat de balustradă.
— Se potriveşte!
Teela lăsă impresia că se simte atinsă.
— Să ştii că nu e vina mea dacă…
— Iartă-mă! Ţi-ai luat micul dejun?
— Nu. M-am uitat la oamenii care se adună jos. Ştiaţi că exact sub noi se află un fel de piaţă publică?
Urechile Kzinului se desfăşurară în toată splendoarea lor:
— Serios? Oraşul nu e părăsit?
— Nu. Au sosit din toate direcţiile, toată dimineaţa. Acum trebuie să se fi strâns sute de indivizi.
Zâmbi precum un răsărit de soare şi adăugă:
— Cântă întruna…
De-a lungul coridoarelor ce împânzeau castelul, existau un fel de alveole mai spaţioase, dotate cu mese, cuşete şi pături, aparent pentru a da posibilitatea oricărui grup de hoinari să servească o masă, oricând ar fi dorit. Într-unui dintre aceste alcovuri, în apropiere de subsolul castelului, se afla o fereastră mare care, fiind îndoită în unghi drept, forma jumătate dintr-un perete şi jumătate de podea.
Louis gâfâia uşor după ce coborâse pe scări zece etaje. Spre surprinderea lui, descoperise că mesele îl fascinau. Partea de sus a acestora părea… sculptată, dar contururile erau de natură să sugereze farfurii de supă, platouri de salată, untiere sau alte recipiente de felul acesta. Deceniile sau secolele care trecuseră peste ele le tociseră suprafaţa materialului dur şi alb.