— Probabil că nu foloseau farfurii, speculă Louis. Mâncarea era pusă direct în adâncituri, şi după aceea se spăla întreaga masă.
Părea o metodă cam neigienică, dar…
— Cu siguranţă că n-au adus pe Inel muşte, ţânţari sau lupi. În nici un caz; n-aveau nevoie de bacterii. Poate doar de cele ale colonului, îşi dăduse singur replica. Pentru digestie, fireşte…
Şi dacă una dintre ele ar fi suferit mutaţii, s-ar fi transformat în inamic. În acest caz, indivizii şi-ar fi pierdut definitiv imunitatea. Aşa dispăruse oare civilizaţia Lumii Inelare? Orice civilizaţie are nevoie de un număr minim de indivizi care s-o susţină…
Teela şi Interlocutorul nu-i acordau nici o atenţie. Îngenuncheaseră lângă fereastră şi priveau în jos. Louis li se alătură.
— Încă sunt aici, îl anunţă tânăra.
Într-adevăr. Louis estima că jos se adunaseră cel puţin o mie de persoane, care priveau în direcţia sa. Acum nu mai cântau.
— N-au de unde să ştie că ne aflăm aici, zise el.
— Poate că se roagă la clădire, sugeră Kzinul.
— Chiar şi aşa, nu pot face asta în fiecare zi! Ne găsim prea departe de marginea oraşului. N-ar avea cum să mai ajungă la culturi.
— Poate că am nimerit aici într-o zi specială, o zi sfântă…
— Poate că s-a întâmplat ceva noaptea trecută, sugeră Teela. Ceva cu totul special, cum ar fi detectarea sosirii noastre. Sau asta, încheie ea, împungând cu arătătorul înainte.
— Mi-am pus şi eu aceeaşi întrebare, încuviinţă Interlocutorul. De când a început?
— Cel puţin de când m-am trezit eu. E ca o ploaie sau ca un fel de ninsoare. Un fir provenit de la pătratele de umbră, kilometru după kilometru. De ce credeţi că ar cădea chiar aici?
Louis se gândise la distanţa de zece milioane de kilometri dintre două pătrate de umbră… şi la un fir de zece milioane kilometri, făcut ghem de ciocnirea cu Mincinosul… căzând spre Lumea Inelară împreună cu acesta, aproximativ de-a lungul aceleiaşi traiectorii. Era absolut surprinzător că tocmai aici se întâlniseră cu o parte a acestei ploi.
Nu avea însă chef de prea multe explicaţii.
— Coincidenţă, concluzionă el.
— Oricum, s-a depus pretutindeni în jurul nostru. Probabil că a căzut întruna începând de astă-noapte. Dar cred că băştinaşii adoră castelul, pentru că pluteşte.
— Gândiţi-vă puţin! murmură Kzinul. Dacă Inginerii Inelului şi-ar face astăzi apariţia coborând încet din acest castel plutitor, nu i-ar surprinde prea mult… Ce zici, Louis, încercăm să intrăm în pielea zeilor?
Louis se întoarse spre el, dar nu fu în stare să-i răspundă. Încerca doar să-şi păstreze o figură serioasă. Poate că ar fi meritat s-o facă, numai că Kzinul începuse deja să-i explice Teelei.
— Cu câtva timp în urmă, lui Louis i-a trecut prin cap că s-ar putea să ne înţelegem mai bine cu băştinaşii dându-ne drept Inginerii Lumii Inelare. Nessus ar fi trebuit să fie demonul prizonier, dar să sperăm că ne vom descurca şi fără el. Eu trebuia să fiu mai degrabă un zeu decât un Inginer, un soi de zeu al războiului…
Atunci Teela izbucni în hohote de râs, iar Louis îi ţinu isonul.
Înalt de doi metri şi jumătate, neomenesc de lat în umeri şi şolduri, un Kzin arăta prea mare şi dinţos pentru a fi altfel decât înfricoşător, chiar şi acum când blana îi arsese până la piele. Coada asemănătoare celei de şobolan fusese întotdeauna cea mai puţin impresionantă parte a corpului. Acum şi restul corpului avea aceeaşi culoare roz pal, presărat cu capilare vineţii. Fără blana care conferea impresia de masivitate a trupului său, urechile păreau nişte parasolare disproporţionate şi caraghioase. Blana portocalie forma o mască stranie în jurul ochilor săi, iar cea din zona şezutului părea o pernă portocalie, cu scop bine precizat.
În general, a râde de un Kzin reprezenta un pericol fără seamăn, dar asta făcea situaţia şi mai caraghioasă. Îndoit din mijloc, ţinându-şi burta cu ambele mâini şi râzând acum pe tăcute, din lipsa aerului, pământeanul se retrase spre ceea ce spera să fie un scaun.
O mână neomenesc de mare îl apucă de umăr şi-l ridică. Cuprins încă de convulsii, dădu nas în nas cu Interlocutorul, la nivelul ochilor acestuia.
— Louis, trebuie să-mi explici comportarea ta jignitoare!
Louis făcut un efort supraomenesc.
— Un f…f… fel de zeu al războiului! reuşi el să rostească şi izbucni iar în hohote.
Teela începu să sughiţă din cauza râsului.
Kzinul îl lăsă jos şi aşteptă încheierea crizei.
— Pur şi simplu nu mai eşti suficient de impresionant pentru a face pe zeul, îngăimă bărbatul câteva minute mai târziu.
— Dar dacă i-aş face bucăţi pe câţiva dintre ei cu mâinile goale poate că atunci m-ar accepta…
— Te-ar respecta de la distanţă, s-ar ascunde din faţa ta, ceea ce nu ne-ar aduce nici un folos. Nu, va trebui să aşteptăm să-ţi crească la loc blana, şi chiar şi atunci va trebui să avem cu noi taspul lui Nessus.
— Păpuşarul nu e accesibil!
— Dar…
— Am spus că nu e accesibil! Cum o să-i contactăm pe băştinaşi?
— Tu va trebui să rămâi aici. Vezi ce reuşeşti să mai afli din camera hărţilor. Teela şi cu mine… — brusc, pământeanul îşi aduse aminte de ceva — Teela, tu încă n-ai văzut camera hărţilor.
— Cum arată?
— Rămâi aici şi cere-i Kzinului să ţi-o arate. Voi coborî singur. Mă puteţi urmări prin discurile de comunicaţie. Veniţi după mine doar dacă dau de necazuri. Kzinule, vreau laserul tău de semnalizare!
Interlocutorul mârâi, darii dădu arma. Îi rămânea, totuşi, dezintegratorul Slaver.
De la 300 m înălţime Louis auzi cum tăcerea reverenţioasă a băştinaşilor se transformă într-un murmur de uimire, şi în acea clipă îşi dădu seama că-l zăriseră, o mică scânteie desprinzându-se de fereastra castelului. Coborî încet către ei.
Murmurul nu se stinse — fu suprimat. Se putea simţi diferenţa.
Apoi începu litania.
— O lungesc, spusese mai devreme Teela. Nu prea ţin ritmul. Sună fals.
Imaginaţia bărbatului o luase un pic razna şi, de aceea, litania îl surprinse. Lucrurile se desfăşurau mai bine decât se aşteptase.
Presupuse că indivizii adunaţi în piaţă cântau pe o scară de douăsprezece tonuri. Octava folosită pe cele mai multe dintre lumile oamenilor era şi ea o scară cu douăsprezece tonuri, dar cu anumite diferenţe. Nu era de mirare că tânăra avusese impresia că melodia era falsă.
Dar avea într-adevăr pasaje prea lungi. Era o muzică de biserică, lentă şi solemnă, repetitivă, fără armonie. În schimb, impresiona prin grandoare.
Piaţa era imensă, iar cele o mie de persoane reprezentau o schimbare dramatică după săptămânile de singurătate. De fapt, acolo ar fi putut încăpea de zece ori mai mulţi oameni. Difuzoarele i-ar fi putut ajuta pe toţi să ţină ritmul, însă asemenea înlesniri dispăruseră. Un om izolat, cocoţat pe un piedestal din mijlocul piaţetei, îşi agita braţele, dar nimeni nu se uita la el. Toţi îl priveau pe Louis Wu.
Cu toate acestea, muzica era superbă.
Teela nu putea simţi această frumuseţe. Muzica pe care o auzise ea provenea din înregistrări şi aparate de redare în trei dimensiuni, întotdeauna receptată prin intermediul unui microfon. O asemenea muzică putea fi amplificată, rectificată, vocile erau multiplicate sau accentuate, inexactităţile erau înlăturate. Teela Brown nu ascultase niciodată o melodie pe viu.
Louis Wu avusese această experienţă. În consecinţă, reduse viteza scuterului pentru a lăsa timp nervilor săi să se adapteze ritmurilor. Îşi aminti de concertele date de coruri pe munţii ce înconjurau Oraşul Prăbuşirii; ele cuprindeau de două ori mai mulţi cântăreţi, iar cântecele sunaseră altfel datorită cadrului natural, dar şi pentru că atunci cântase şi el. Acum, în timp ce lăsa muzica să vibreze în interiorul său, urechile începură să i se adapteze la uşoara asprime a notelor grave, la amestecarea vocilor, la repetiţii, la ritmul lent şi maiestuos.