Brusc, îşi dădu seama că era tentat să li se alăture cântând. Asta n-ar fi o idee bună, gândi el în timp ce-şi îndrepta scuterul spre piaţă.
Piedestalul din centru susţinuse odinioară o statuie. Pământeanul identifică amprentele paşilor cu aspect uman, fiecare măsurând peste un metru lungime, care marcau locul unde se aflase statuia. Acum, în acel loc exista un fel de altar triunghiular. Un individ stătea cu spatele la acesta, dirijându-i pe cei care cântau.
O sclipire roz, deasupra unei robe cenuşii… Louis presupuse că individul purta un acoperământ pe cap, probabil o cagulă roz.
Se hotărî să coboare chiar pe piedestal. Îl atinse chiar în momentul în care dirijorul se întorsese cu faţa spre el. De uimire, bărbatul aproape că-şi avarie scuterul în aterizare.
Era cea mai rozalie ţeastă din câte văzuse vreodată. Unică în marea de chipuri blonde, lăţoase, având obrajii acoperiţi de bărbi la fel de blonde, faţa respectivului individ era la fel de lipsită de păr ca şi cea a lui Louis Wu.
Cu o gestică fermă şi amplă, ţinându-şi palmele întoarse în jos, omul prelungi ultima notă a imnului… timp de câteva secunde… apoi o curmă brusc. O fracţiune de secundă mai târziu, ecoul ei răsună în colţurile pieţei… Preotul (?) îl înfruntă într-o linişte deplină.
Era de statura lui Louis Wu, fiind înalt pentru un băştinaş. Pielea feţei şi a ţestei era atât de palidă, încât părea translucidă, făcându-l să semene cu albinoşii de pe Am Făcut-O. Probabil că se răsese cu un brici nu prea ascuţit în urmă cu mai multe ore, deoarece acum fire mici de păr îi penetrau pielea, adăugând o nuanţă de gri pe toată faţa, cu excepţia celor două cercuri din jurul ochilor.
Individul îi vorbi cu o notă de reproş în glas, sau cel puţin aceasta fu impresia lui Louis. Discul translator intră imediat în funcţiune:
— Aşadar, aţi venit, în cele din urmă…
— N-am ştiut că suntem aşteptaţi, îi răspunse cinstit Louis. N-avea destulă încredere în capacităţile sale pentru a încerca de unul singur Gambitul zeilor. De-a lungul vieţii, învăţase că debitarea unui şir consistent de minciuni putea deveni o treabă a naibii de complicată.
— Ai păr pe cap, i se adresă preotul. Se poate presupune că sângele tău este impur, o, Inginerule!
Deci asta era! Pesemne că rasa Inginerilor fusese cu totul lipsită de păr şi de aceea preotul fusese nevoit să-i imite, scrijelindu-şi pielea cu un brici tocit. Sau… oare Inginerii folosiseră creme depilatoare sau ceva similar doar pentru că lucrul acesta fusese la modă? Trăsăturile preotului semănau foarte mult cu cele ale efigiei din sala de banchet.
— Sângele meu nu trebuie să te privească, îi răspunse Louis, schimbând subiectul. Ne aflăm pe drumul către Zidul de Margine. Ce ne poţi spune despre traseul nostru?
— Îmi ceri informaţii mie? căscă ochii mari preotul. Tu, un Inginer?
— Nu sunt un Inginer, răspunse Louis, pregătindu-se să activeze pliul sonic.
Celălalt părea şi mai uimit.
— Atunci de ce eşti pe jumătate lipsit de păr? Cum poţi zbura? Ai furat secretele cerului? Ce vrei de la noi? Ai venit să-mi furi credincioşii?
Evident, ultima întrebare era cea mai importantă.
— Ne aflăm în drum spre Zid. Tot ce vreau sunt informaţii.
— Cu siguranţă, răspunsurile se află în Cer…
— Nu fi obraznic! îl avertiză Louis cu o voce egală.
— Dar ai coborât direct din Cer! Te-am văzut cu ochii mei!
— Ah, castelul! Am trecut prin castel, dar n-am aflat prea multe lucruri. Inginerii erau cu adevărat lipsiţi de păr?
— Uneori m-am gândit că se râdeau şi ei, la fel ca mine. Şi totuşi pielea ta pare lipsită de păr în mod natural.
— Eu mă depilez.
Louis privi peste capul individului din faţa sa, la marea de chipuri aurii, încremenite într-o atitudine respectuoasă.
— Ei ce cred? Nu par să-ţi împărtăşească dubiile…
— Ne văd discutând ca nişte egali, în limba Inginerilor. Dacă nu te superi, aş dori să continuăm în acelaşi fel.
Acum tonul preotului părea mai mult conspirativ decât ostil.
— Asta ţi-ar întări poziţia printre ei, nu-i aşa? rânji pământeanul. Preotul se temuse să nu-şi piardă congregaţia — la fel ar fi procedat orice preot, dacă zeul căruia i se închina s-ar fi pogorât printre muritori şi ar fi încercat să preia comanda.
— …Ei ne pot înţelege?
— Poate un cuvânt din zece.
În acel moment, Louis regretă eficienţa translatorului. Nu putea şti dacă preotul folosea cumva limbajul din Zignamuclickclik. Cu asemenea date şi cunoscând cât de mult se îndepărtaseră cele două limbi după dispariţia sistemelor de comunicaţii, ar fi putut aprecia cât timp se scursese de la prăbuşirea civilizaţiei.
— Ce a fost, de fapt, castelul pe care voi îl numiţi Cer?
— Legendele pomenesc de Zrillir, spunând că el stăpânea ţinuturile de sub Cer. Pe acest piedestal se afla statuia lui, care era la fel de înaltă ca şi el. Ţinuturile aprovizionau Cerul cu delicatese pe care aş putea să ţi le înşir, deoarece le-am învăţat numele pe dinafară, dar care nu mai cresc în zilele noastre. Vrei…?
— Nu, mulţumesc! Si ce s-a întâmplat?
Vocea individului căpăta inflexiuni de melodie. Probabil că auzise de nenumărate ori această poveste şi o repovestise de tot atâtea ori…
— Cerul a fost ridicat în acelaşi timp în care Inginerii au făcut Lumea şi Arcada. Cel care îl stăpânea domnea şi peste ţinuturi, de la o margine la alta. Drept urmare, Zrillir a stăpânit timp de mai multe vieţi, aruncând din Cer cu raze de foc atunci când era mânios. Mai târziu, însă, oamenii au bănuit că Zrillir nu mai era în stare să arunce cu raze de foc şi au început să nu i se mai supună. Nu i-au mai trimis mâncare, i-au doborât statuia. Atunci când îngerii lui Zrillir aruncau cu pietre de sus, oamenii se adăposteau şi râdeau. Apoi a venit o zi în care oamenii au încercat să ia cu asalt Cerul, folosind scările-care-urcau. Dar Zrillir a făcut scara să se prăbuşească… Apoi îngerii săi au părăsit Cerul în maşini zburătoare. După o vreme, însă, oamenii au regretat plecarea lui Zrillir. Cerul a rămas tot timpul acoperit de nori, recoltele au devenit neîndestulătoare. Ne-am rugat pentru întoarcerea lui Zrillir…
— Cât de reale crezi că sunt lucrurile astea?
— Dacă m-ai fi întrebat până azi dimineaţă, ţi-aş fi spus că sunt poveşti. Dar astăzi tu te-ai pogorât din Cer. Îmi provoci multă îngrijorare, Inginerule. Poate că Zrillir intenţionează cu adevărat să se întoarcă şi şi-a trimis înainte bastardul, pentru a-i curăţa locul de falşii preoţi.
— Aş fi putut să-mi rad părul de pe cap! Te-ar fi ajutat asta?
— Nu. Oricum, n-are importanţă… Spune ce ai de întrebat!
— Ce poţi să-mi spui despre prăbuşirea civilizaţiei Lumii Inelare? Preotul păru şi mai neliniştit.
— Civilizaţia este în pericol să se prăbuşească?
Louis oftă şi pentru prima dată se întoarse să privească altarul. Acesta ocupa centrul piedestalului pe care se aflau şi era făcut din lemn închis la culoare. Suprafaţa lui dreptunghiulară, netedă, fusese sculptată într-o hartă în relief cu dealuri, râuri şi un lac singuratic cu două margini încovoiate în sus. Celelalte două margini, cele scurte, erau bazele unei arcade parabolice aurii.