Auriul arcadei era patinat. O bilă aurie, lucioasă atârna de un fir agăţat de bolta acesteia.
— Este civilizaţia în pericol? De fapt, s-au întâmplat atâtea… Aţa soarelui, sosirea voastră… Oare e chiar aţă-de-soare? Oare soarele se prăbuşeşte peste noi?
— Mă îndoiesc. Te referi la firul care a căzut în cursul dimineţii?
— Da. În instruirea noastră religioasă, ni s-a spus că soarele este agăţat de Arcadă de un fir de aţă extrem de rezistent. Şi acest fir este rezistent, ştim asta. O fată a încercat să-l ridice şi să-i desfacă o buclă, iar firul i-a tăiat degetele.
Louis scutură din cap.
— Nu va cădea nimic!
„Nici măcar pătratele de umbră”, adăugă în sinea sa. „Chiar dacă ar fi tăiate toate firele, pătratele n-ar cădea pe Lumea Inelară.” Probabil că cei care le construiseră le imprimaseră o orbită cu afeliul în interiorul Inelului.
— Ce ştii despre sistemul de transport de la Margine? întrebă el, fără a-şi face prea mari speranţe.
În acel moment simţi că ceva nu mergea cum trebuie. Remarcase ceva, posibil indiciile unui dezastru, dar în ce constau ele?
— Vrei să repeţi? îi ceru preotul.
Louis se conformă.
— Obiectul tău care vorbeşte a zis altceva prima dată, îi răspunse preotul. Ceva despre nu ştiu ce rezervare… ceva…
— Ciudat, murmură Louis, dar imediat auzi şi el. Translatorul vorbea acum cu o altă voce, rostind cuvintele rar.
— Folosiţi o frecvenţă rezervată, în contradicţie cu… adăugă celălalt. Nu-mi mai amintesc restul. Ar fi mai bine să încheiem această discuţie. Ai deşteptat ceva străvechi, ceva rău… Preotul se opri să asculte, deoarece translatorul lui Louis vorbea din nou în limbajul său: „…în contradicţie cu articolul doisprezece, interferenţa în activitatea de întreţinere”. Oare puterile voastre sunt în stare să se opună…
Restul cuvintelor sale rămase netradus.
Discul translator se încălzi deodată, devenind incandescent. Louis îl aruncă instinctiv cât mai departe. În momentul în care dispozitivul atinse pavajul, el deveni alb strălucitor. Nu lovi pe nimeni — cel puţin nu se observă nimic în acest sens. Apoi pământeanul simţi durerea, fiind pe jumătate orbit de lacrimi.
Mai fu în stare să-l vadă pe preot cum îşi înclină capul extrem de formal în direcţia sa. Îi întoarse salutul, arborând o expresie la fel de neutră şi, întrucât nu coborâse de pe scuter, nu fu nevoie decât să atingă comenzile pentru a se înălţa spre Cer.
Abia când dispăru din raza vizuală a celor de jos, îşi permise să urle de durere, folosind nişte cuvinte auzite cândva pe Wunderland. Persoana care le folosise scăpase pe jos o vază de cristal de Steuben veche de o mie de ani.
CAPITOLUL 17
Ochiul furtunii
După ce părăsiră castelul, scuterele porniră din nou spre stânga, deplasându-se sub un acoperiş gri-oţel, care în acele regiuni juca rolul de cer. Cu câtva timp în urmă, acesta le salvase vieţile deasupra câmpurilor de Flori-Oglindă; acum însă ajunsese să îi deprime.
Louis atinse trei butoane de pe pupitrul său pentru a-şi programa altitudinea de zbor. Avea nevoie de o atenţie sporită, deoarece abia îşi mai putea simţi mâna dreaptă aflată sub efectul medicamentelor şi a peliculei de protecţie, pulverizată peste băşicile albe ce-i apăruseră pe buricele degetelor. Îi aruncă o privire scurtă, gândindu-se că scăpase destul de uşor…
Interlocutorul apăru pe ecranul pupitrului:
— Louis, nu vrei să ne ridicăm deasupra norilor?
— Am putea rata ceva. De acolo nu vedem solul.
— Avem hărţile.
— Şi ele ne vor indica un nou câmp de Flori-Oglindă?
— Ai dreptate, recunoscu Kzinul şi întrerupse legătura.
În timp ce Louis se întreţinuse cu preotul ras în cap, Interlocutorul şi Teela îşi petrecuseră cu folos timpul. Făcuseră o copie de mână a hărţilor necesare pentru efectuarea unei călătorii până la Zidul de Margine, consemnând şi oraşele care străluceau ca nişte puncte aurii pe ecran.
Apoi ceva sau cineva luase cunoştinţă de faptul că ei foloseau o frecvenţă rezervată. Rezervată de către cine şi cu ce scop şi de câtă vreme? De ce nu existaseră obiecţii până acum? Louis bănuia că era vorba de o maşină abandonată, asemănătoare instalaţiei de protecţie împotriva meteoriţilor care-l doborâse pe Mincinos. Poate că aceasta din urmă funcţiona doar intermitent.
Şi discul Kzinului se înfierbântase până la roşu, arzându-i palma. Aveau să treacă zile până să-şi poată folosi din nou mâna, chiar dacă dispunea de miraculoasele medicamente militare Kzinti. Muşchii afectaţi trebuiau să se regenereze.
Era posibil ca hărţile să se dovedească extrem de utile. O civilizaţie care reînvie îşi face apariţia mai întâi în jurul marilor metropole. Flotila ar fi putut trece pe deasupra acestora, căutând indicii luminoase sau urme de fum.
Butonul de apel al lui Nessus lumina pe pupitru, poate de câteva ore. Louis răspunse apelului. La început, văzu coama maronie a celuilalt ridicându-se încet în ritmul respiraţiei. Un moment se întrebă dacă acesta nu căzuse iarăşi în letargie catatonică. Imediat însă Păpuşarul îşi ridică un cap triunghiular şi cântă:
— Bine te-am găsit, Louis! Ce veşti ai pentru mine?
— Am găsit o construcţie plutitoare şi o cameră cu hărţi.
Îi povesti despre castelul denumit Cer, despre camera hărţilor, despre ecran, despre hărţi şi globuri, despre preot, fără să omită poveştile sale şi modelul său de Univers. Apoi, după ce răspunse la o grămadă de întrebări, se gândi să pună şi el una.
— Ascultă, discul tău translator mai funcţionează?
— Nu, Louis. Cu puţin timp în urmă, s-a încins până la alb, înspăimântându-mă de moarte. Dacă aş fi fost mai bine informat, precis aş fi intrat în comă catatonică. Din fericire însă ştiam prea puţine lucruri…
— Şi celelalte au păţit la fel. Cel al Teelei a ars în cutia sa şi a făcut o gaură în scuter. Kzinul şi cu mine ne-am ales cu mâinile arse. Cred că va trebui să învăţăm limba Lumii Inelare.
— Aşa cred şi eu.
— Aş fi vrut ca bătrânul să-şi fi putut aminti ceva despre prăbuşirea civilizaţiei. Am o bănuială…
Şi pământeanul descrise teoria sa despre coloniile de bacterii mutante.
— Pare posibil, răspunse Păpuşarul într-un târziu. Odată ce au pierdut secretul transmutaţiei, nu se vor mai redresa niciodată.
— De ce nu?
— Priveşte în jurul tău, Louis. Ce vezi?
Bărbatul se conformă. Văzu o furtună luminată de fulgere desfăşurându-se în faţa sa; văzu mai multe dealuri, văi, un oraş în depărtare, vârfurile gemene ale unor munţi atinse de transparenţa murdară a materialului de fundaţie…
— Aterizează oriunde pe Lumea Inelară şi sapă. Ce vei găsi?
— Ţărână, răspunse Louis.
— Şi mai departe?
— tot ţărână. Strat de rocă. Material de fundaţie…
Aproape în acelaşi moment în care rosti ultimele cuvinte, avu impresia că întreg peisajul începea să se altereze. Nori de furtună, munţi, oraşul dinspre sensul de rotaţie şi celălalt oraş, rămas în urmă, liziera strălucitoare, situată departe în faţa sa, la orizontul infinit, care putea fi o mare sau un alt câmp ucigaş de Flori-Oglindă… acum totul părea o butaforie. Deosebirea dintre orice planetă şi Lumea Inelară era aidoma celei dintre o faţă omenească şi o mască de ceară.