— În ordine, Teela!
— Dacă se întâmplă să clipească, ne-a terminat!
— Majoritatea are întotdeauna dreptate, cită Louis. Am de gând să iau legătura cu Nessus.
— Pe numele lui Finagle, da! În mod sigur, el a trecut deja prin el sau pe lângă el.
Louis râse mai tare decât ar fi făcut-o de obicei. Fusese prea speriat.
— Doar nu credeţi că Nessus vă deschide drumul?
— Poftim?
— E un Păpuşar. Ne-a dat ocol până a ajuns în urma noastră, apoi probabil că şi-a conectat scuterul la comanda Interlocutorului. În felul ăsta, Kzinul nu-l poate ajunge, iar pericolele cu care ar trebui să dea piept sunt evaluate mai întâi de noi.
— Ai o abilitate remarcabilă de a gândi ca un laş, Louis, zise Kzinul.
— Nu te supăra. Ne aflăm pe o lume străină. Avem nevoie de raţionamente străine.
— În ordine, ia legătura cu el de vreme ce gândeşti la fel! Eu personal intenţionez să înfrunt Ochiul şi să descopăr ce se află în el sau în spatele său.
Louis atât aştepta.
Pe ecranul intercomunicaţiei se distingea numai spatele Păpuşarului. Coama acestuia se ridica uşor, în ritmul respiraţiei.
— Nessus? chemă încet pământeanul, apoi din ce în ce mai tare. Nessus!
Păpuşarul tresări. Un cap triunghiular se ridică întrebător.
— Mi-a fost teamă că va fi nevoie să folosesc sirena, adăugă bărbatul.
— E vreo urgenţă?
Acum intraseră în câmpul vizual ambele capete, alertate.
Louis nu-şi putea întoarce privirea la vastul ochi din faţa sa. Răspunse:
— Un fel de urgenţă, răspunse el. Colegii mei nebuni au de gând să se sinucidă. Nu cred că ne putem permite să-i pierdem.
— Te rog, explică-te!
— Priveşte drept înainte şi spune-mi dacă poţi observa o formaţie noroasă de forma unui ochi omenesc.
— O văd.
— Ai vreo idee ce anume o provoacă?
— Fără îndoială vreun tip de furtună. Probabil că ai ajuns şi tu deja la concluzia că pe Lumea Inelară nu sunt posibile formaţii spiralate tipice uraganelor.
— Serios? se miră pământeanul, jenându-se să recunoască faptul că nici măcar nu se gândise la acest aspect.
— Forma spiralată a unui uragan derivă din forţa Coriolis, din diferenţa de viteză a două mase de aer aflate la latitudini diferite, continuă Păpuşarul. O planetă este un sferoid în rotaţie. Dacă două mase de aer se mişcă una către alta pentru a umple un vid parţial, una spre nord şi alta spre sud, vitezele lor reziduale le vor face să treacă una pe lângă cealaltă. Se formează astfel o spirală de aer.
— Ştiu ce provoacă uraganele.
— Atunci trebuie să-ţi dai seama că pe Lumea Inelară toate masele de aer învecinate au în principiu aceeaşi viteză. Ca atare, nu poate lua naştere efectul de spirală.
Louis privi înspre furtuna în formă de ochi.
— Dar ce fel de furtună ar avea loc? Cred că nici una, deoarece nu există o circulaţie a aerului…
— Inexact, Louis! Aerul cald se ridică, aerul rece coboară. Dar asemenea efecte n-ar produce o furtună de mărimea celei din faţa noastră.
— Ai dreptate.
— În ce constau ameninţările Kzinului?
— Nebunul intenţionează să treacă prin mijlocul chestiei ăleia, iar Teela, din spirit de imitaţie, vrea să-l urmeze.
Păpuşarul fluieră câteva note muzicale, la fel de pure şi de frumoase ca lumina unui laser cu rubin.
— Pare ceva periculos. Pliul sonic i-ar putea apăra împotriva ravagiilor oricărei furtuni obişnuite. Dar asta nu lasă impresia că ar fi obişnuită…
— Mă gândeam că poate fi artificială.
— Mda… Locuitorii Lumii Inelare ar fi fost capabili să-şi creeze un sistem propriu de circulaţie a aerului. Dar un asemenea sistem s-ar fi oprit la căderea sistemului energetic al Inelului. Nu văd cum… Ah, am priceput!
— Ce?
— Trebuie să presupunem existenţa unei pierderi de aer, o regiune în care aerul dispare, în apropiere de centrul furtunii. Restul se potriveşte. Gândeşte-te, numai — pierderea de aer duce la apariţia unui vid parţial. Masele de aer vin din direcţia sensului de rotaţie şi din sens invers…
— Dinspre tribord şi dinspre babord, interveni Louis.
— Pe astea le putem ignora, spuse Păpuşarul crispat. Dar aerul ce se deplasează din sensul de rotaţie va deveni puţin mai uşor decât aerul înconjurător şi se va ridica. Aerul provenit din direcţie opusă va deveni puţin mai greu.
Louis nu avea o imagine prea clară a fenomenului.
— De ce? întrebă el.
— Pentru că vine din contrasensul de rotaţie. Viteza sa de rotaţie se măreşte uşor, în raport cu Inelul. Forţa centrifugă îl face să se lase uşor în jos, şi astfel ajunge să formeze pleoapa inferioară a ochiului. Ridicându-se, aerul din sensul de rotaţie formează pleoapa superioară. Există un efect de spirală, dar axa vârtejului este orizontală, în timp ce pe o planetă obişnuită ar fi verticală.
— Dar este un efect atât de minor!
— Este însă unicul efect, Louis. Nu există nimic care să interfereze cu el sau care să-l oprească. Poate că acţionează continuu timp de mii de ani, făurind în cele din urmă ceea ce vedem acum.
— Posibil.
Acum Ochiul părea mai puţin înfricoşător. După cum dedusese Păpuşarul, putea reprezenta un fel de furtună. Avea toate culorile unei furtuni — nori negri în partea inferioară, nori albi, iluminaţi de soare, în partea superioară şi ochiul întunecat al furtunii pe post de iris.
— Bineînţeles, rămâne problema pierderii de aer. De ce dispare aerul în centrul furtunii?
— Poate că mai există o pompă care funcţionează…
— Mă îndoiesc, Louis. Dacă ar fi aşa, distorsiunile atmosferice din această zonă ar fi fost planificate.
— De ce?
— Ai remarcat zonele în care materialul de fundaţie străpunge solul şi stratul de rocă? Cu siguranţă că o asemenea eroziune n-a fost planificată. Ai remarcat că astfel de zone au apărut tot mai frecvent, pe măsură ce ne-am apropiat de acest loc? Mai mult ca sigur că Ochiul a perturbat curenţii atmosferici pe milioane de kilometri, de jur împrejur, ceea ce reprezintă o suprafaţă mult mai mare decât cea a planetei tale sau a planetei mele.
De data asta veni rândul pământeanului să fluiere.
— Dar… atunci… oh, acum înţeleg! Trebuie să fi fost o perforaţie provocată de un meteor, chiar în centrul furtunii…
— Fireşte! Îţi dai seama de importanţa acestui aspect? Fundaţia Inelului poate fi străpunsă.
— Dar nu cu utilajele pe care le avem noi la dispoziţie.
— Ai dreptate. Totuşi trebuie să aflăm dacă acolo există o perforaţie.
Acum spaima ce-l cuprinsese mai devreme i se părea bărbatului ca amintirea unui coşmar. Calmul analitic al Păpuşarului era contagios. Louis Wu privi fără teamă furtuna drept în Ochi şi zise:
— Va trebui să mergem acolo şi să vedem! Crezi că vom fi în siguranţă dacă vom zbura prin iris?
— Ar trebui să nu conţină decât aer curat şi liniştit într-un vid parţial.
— În ordine! Am să le transmit şi celorlalţi veştile bune. O să zburăm cu toţii prin Ochiul furtunii.
Pe măsură ce se apropiau de iris, cerul se întuneca. Oare acolo, sus, se înnopta? Imposibil de spus. Norii tot mai negri şi denşi făceau ei înşişi suficient întuneric.
Ochiul măsura cel puţin 160 km de la un colţ la celălalt şi avea o înălţime de aproape 65 km. Contururile sale păreau că se înceţoşează pe măsură ce se apropiau. În schimb, deveneau vizibili curenţii şi straturile ce-l alcătuiau. Adevărata lui formă începea să se dezvăluie: un tunel în care se învârtejeau mai multe vânturi, având cu aproximaţie aceeaşi putere, şi a cărui secţiune transversală avea aspectul unui ochi uman.