Dar încă arăta ca un ochi, şi ei se năpusteau spre irisul acestuia.
Era ca şi cum te-ai fi prăbuşit în Ochiul lui Dumnezeu. Efectul vizual era teribil, îngrozitor, devenind totodată comic din cauza superfinisării. Louis nu ştia dacă era cazul să râdă sau să urle. Sau s-o ia la fugă… La urma urmei, ar fi fost de ajuns un singur observator pentru a afla dacă există o gaură în fundaţia inelului. Iar el ar fi putut să folosească o rută ocolitoare…
Dar ajunseseră înăuntru.
Zburau printr-un coridor iluminat de fulgere. Fulgera aproape în permanenţă, în faţă şi în spate şi pe ambele laturi. Pe o distanţă uniformă împrejurul lor, aerul era limpede, dar dincolo de regiunea irisului nori negri şi opaci se roteau mai repede decât uraganele.
— Mâncătorul-de-frunze a avut dreptate, rosti Kzinul pe un ton apăsat. Nu este decât o furtună.
— Ciudată treabă! hohoti Louis. A fost singurul dintre noi patru care n-a fost cuprins de panică la vederea Ochiului. Cred că Păpuşarii nu sunt superstiţioşi.
— Văd ceva în faţa noastră! anunţă Teela.
În podeaua tunelului se zărea o adâncitură. Louis se încruntă din cauza tensiunii şi-şi lăsă uşor mâinile pe comenzi. Ar fi fost posibil ca deasupra adânciturii să aibă probleme.
De fapt, acum era mai puţin îngrijorat, mai puţin tensionat decât atunci când intraseră în Ochi. Ce puteau să păţească într-un loc pe care până şi un Păpuşar îl găsise sigur?
Pe măsură ce se apropiau de adâncitură, norii şi fulgerele se învălmăşeau în jurul lor.
Cei trei reduseră viteza şi zăboviră un timp deasupra adânciturii, cu motoarele scuterelor luptând din greu împotriva curentului aspirator. Pătrunzând prin pereţii surzi ai pliurilor sonice, furtuna le urla în urechi.
Era ca şi când ai fi privit într-un coş de furnal. Evident, aerul dispărea acolo jos, dar oare era aspirat de o pompă puternică sau era trimis spre stele printr-o crăpătură din podeaua Lumii Inelare? De fapt, nu prea reuşeau să vadă mare lucru…
Louis nu observase când Teela se desprinsese de grupul lor. Se afla prea departe, lumina pâlpâitoare era prea stranie şi chiar în acel moment el privea în jur. Observă ceva minuscul pătrunzând în coş, dar nu-i dădu mare atenţie.
Apoi auzi ţipătul Teelei purtat de urletul furtunii.
Pe pupitru imaginea chipului său era clară. Fata privea în jos, îngrozită.
— Ce este? urlă bărbatul.
— …m-a prins! veni răspunsul, abia auzit.
Louis privi în jos.
Între marginile sale rotitoare şi conice, coşul părea transparent. Era constant luminat, nu de fulgere, ci de efectele de tub catodic provocate de diferenţele de tensiune într-un vacuum aproape complet. Acolo, jos, era un fel de… ceva ce aducea cu un aeroscuter dacă cineva ar fi fost atât de tâmpit să-şi coboare aparatul într-un vârtej infernal doar pentru a privi mai îndeaproape o gaură căscată spre spaţiul exterior…
Louis simţi că i se face rău. Totul era pierdut…
Încercă să privească în altă parte, dar nu-şi putea desprinde ochii de pe pupitru. Fata se uita în jos, urmărind ceva care o îngrozea…
Iar din nas îi curgeau firişoare de sânge.
La un moment dat, bărbatul observă că teroarea i se ştergea treptat de pe chip, făcând loc calmului dinaintea morţii. Fata era pe punctul de a leşina. Anoxie? Pliul sonic ar fi putut s-o protejeze împotriva vidului, dar pentru asta trebuia mai întâi activat.
Pe jumătate conştientă, Teela privi către Louis Wu.
— Fă ceva! îl imploră ea. Fă ceva! Apoi capul tinerei căzu, izbind pupitrul.
Louis îşi înfipsese dinţii în buza inferioară; putea să simtă gustul propriului sânge. Se uită în jos, în hornul de nori spiralaţi de culoarea neonului şi se simţi aidoma unei bule de aer deasupra vârtejului provocat de orificiul de evacuare a apei dintr-o cadă. Observă o mică licărire care trebuia să provină de la scuterul Teelei…
… Şi văzu că acesta tocmai făcuse un salt înainte, intrând în peretele de nori al hornului. Câteva secunde mai târziu îşi dădu seama că dâra de condens apăruse în faţa sa, mult sub ochiul uraganului orizontal. Un firicel alb, în contrast cu fundalul, de care nu se îndoi nici o clipă că era scuterul Teelei.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Kzinul.
Louis clătină din cap, incapabil să-i răspundă. Se simţea istovit. Raţiunea îi era scurcircuitată, gândurile i se învârteau în cerc.
Imaginea Teelei pe intercomunicaţie o arăta cu faţa în jos. Era inconştientă, iar scuterul ei în derivă avea o viteză de deplasare de două ori mai mare decât viteza sunetului. Fără îndoială, cineva intervenise într-un fel…
— Dar era gata să moară, Louis! O fi activat oare Nessus o comandă despre care nu ştim noi nimic?
— Nu. Mai degrabă cred că atunci când…
— Eu cred că asta este explicaţia, insistă Kzinul.
— Ai văzut ce s-a întâmplat! A leşinat, capul i s-a izbit de pupitru şi scuterul a ieşit din acea scurgere ca şi cum n-ar fi întâmpinat nici o rezistenţă! A activat comenzile potrivite lovind cu capul!
— Prostii!
— Mă rog, dacă zici tu…
Bărbatul ar fi vrut să doarmă şi să nu mai fie obligat să-şi bată capul cu asemenea probleme.
— Gândeşte-te la probabilitate, Louis!
Abia în momentul acela Kzinul păru a pricepe toate implicaţiile şi rămase câteva clipe cu gura deschisă, dar verdictul său final fu categoric:
— Nu! E imposibil!
— Mă rog, dacă zici tu…
— Dacă ar fi fost aşa, n-ar fi ales să vină cu noi. Dacă norocul ei ar fi fost măcar parţial dovedit, Nessus n-ar fi găsit-o niciodată. Ar fi trebuit să rămână pe Pământ.
În faţa lor se întindea lungul tunel al norilor, iluminat de fulgere. Pe el se profila o linie albă subţire: dâra de condens a scuterului Teelei. Dar vehiculul se afla dincolo de limita vizibilităţii.
— Dacă ar fi fost aşa, nu ne-am fi prăbuşit pe Lumea Inelară, continuă Interlocutorul.
— Încă mă gândesc la aspectul ăsta, mormăi bărbatul.
— Poate că ar trebui să te gândeşti cum să-i salvezi viaţa.
Louis dădu din cap, în semn de aprobare. Fără să încerce un sentiment de urgenţă, apăsă butonul de apel al lui Nessus — un lucru pe care Kzinul nu-l putea face.
Păpuşarul răspunse instantaneu, ca şi cum ar fi aşteptat apelul. Louis fu surprins să constate că Interlocutorul rămăsese pe circuit. Totuşi în câteva secunde îl puse la curent pe Nessus cu cele întâmplate.
— Se pare că ne-am înşelat amândoi în legătură cu Teela, zise Nessus.
— Mda.
— Ea se deplasează cu energia de urgenţă. În orice caz, însă, numai capul nu putea activa comenzile necesare. Mai întâi trebuia să manevreze fanta corespunzătoare. Nu văd cum ar fi putut s-o facă din întâmplare.
— Unde e asta?
Şi când Păpuşarul îi arătă, Louis îşi continuă presupunerile:
— … Ar fi posibil să-şi fi băgat degetul în ea doar din curiozitate.
— Chiar aşa?
— Dar ce putem face noi? interveni Kzinul în discuţie.
— Când se trezeşte, siliţi-o să ia legătura cu mine. Am să-i arăt cum să revină la viteza normală şi cum să ne găsească.
— Şi între timp noi trebuie să stăm cu braţele încrucişate?
— Corect. Există pericolul ca elementele active din sistemul de propulsie să se aprindă. Oricum, vehiculul ei va evita obstacolele şi nu se va prăbuşi. Se îndepărtează de noi cu o viteză de aproximativ 4 Mach. Cel mai mare pericol care o paşte este anoxia, care poate provoca leziuni ale creierului. Presupun însă că este în siguranţă şi din acest punct de vedere.