Louis se ridică întinzându-se.
— Sigur, hai să le oferim nişte senzaţii tari. Interlocutorule, înainte de a ne întoarce, am o mică sugestie. Nu o privi ca pe o ofensă adusă demnităţii tale. Este doar o idee…
După un timp, petrecăreţii formaseră mai multe bisericuţe: cei din faţa holoecranelor, cei de la mesele de bridge şi poker, amanţii în perechi sau în grupuri mai mari, povestitorii, plictisiţii. Afară, pe gazon, sub un înceţoşat soare de dimineaţă, se afla un grup mixt format din plictisiţi şi xenofili, grup care-i includea şi pe Nessus şi pe Interlocutor. Se mai aflau acolo Louis Wu, Teela Brown şi un barman automat epuizat.
Gazonul era îngrijit conform unei străvechi reţete britanice: semănat şi tuns vreme de cinci sute de ani. Aceşti cinci sute de ani se sfârşiseră cu un crah bursier, în urma căruia Louis Wu rămăsese cu ceva bani, iar o anumită familie venerabilă, nu. Iarba era verde şi strălucitoare, evident naturală — nimeni nu-i modificase ADN-ul în căutarea unor îmbunătăţiri îndoielnice. La poalele unei pante line se afla un teren de tenis unde siluete minuscule alergau, săreau şi-şi roteau cu multă energie rachetele supradimensionate.
— Exerciţiul fizic este minunat! remarcă Louis. L-aş putea admira o zi întreagă.
Râsul Teelei îl surprinse. Se gândi indispus la milioanele de anecdote pe care le auzise, la cele vechi, foarte vechi, pe care nu le mai spunea nimeni. Din milioanele de anecdote pe care Louis le ştia pe dinafară, 99% puteau fi socotite depăşite. Trecutul şi prezentul nu se armonizau niciodată.
Barmanul plutea lângă Teela într-o poziţie înclinată. Capul lui Louis se odihnea în poala fetei; nevoia sa de a ajunge la tastatura maşinii fără a se ridica era răspunzătoare pentru poziţia automatului. Introduse o comandă pentru două cafele, primi bolurile cu lichid de îndată ce acestea coborâră din fantele lor şi-i întinse unul Teelei.
— Arăţi ca o fată pe care am cunoscut-o odată, îi zise el. Ai auzit de Paula Cerenkov?
— Caricaturista? Cea născută la Boston?
— Îhî. Acum trăieşte pe „Am Făcut-O”.
— Este străbunica mea. Am vizitat-o odată.
— Cândva am avut parte de serioase zvâcnituri de inimă din cauza ei. Iar tu îi semeni mult.
Vibraţiile provocate de râsul Teelei se transformară în senzaţii plăcute în vertebrele lui Louis.
— Promit să nu-ţi provoc zvâcnituri de inimă, dacă-mi explici ce-s alea.
Louis reflectă la cele auzite. Expresia folosită îi aparţinea — fusese creată pentru a exprima ceea ce se petrecuse cu el în acea perioadă. N-o folosise prea des, dar niciodată nu fusese nevoit s-o explice. Ceilalţi pricepeau de fiecare dată ce dorea să spună.
O dimineaţă calmă. Dacă s-ar fi dus acum la culcare, ar fi dormit cel puţin douăsprezece ore. Efectele reziduale ale drogurilor împotriva oboselii îl extenuaseră. Poala Teelei era un loc minunat de odihnă pentru capul său. Jumătate din oaspeţi erau femei; în decursul anilor multe dintre ele îi fuseseră soţii sau amante. La începutul petrecerii, îşi sărbătorise aniversarea în particular împreună cu trei femei care, odinioară, fuseseră foarte importante pentru el, şi viceversa.
Trei sau patru? Nu, trei. Acum i se părea că devenise imun la zvâcniturile de inimă. Două sute de ani lăsaseră multe cicatrici în sufletul său. Şi iată că îşi odihnea capul în poala unei străine care arăta exact ca Paula Cerenkov.
— M-am îndrăgostit de ea, începu el să povestească. Ne cunoşteam de mulţi ani, ne dăduserăm chiar întâlniri şi într-o noapte am început să vorbim şi bamm… M-am îndrăgostit. Am crezut că şi ea mă iubeşte. În noaptea aceea nu ne-am culcat, vreau să spun nu împreună. Am cerut-o în căsătorie. Ea m-a făcut praf. Spunea că n-are timp pentru aşa ceva. Dar apoi am pus la cale o excursie în Parcul Naţional al Amazonului, un soi de surogat de lună de miere. Săptămâna următoare a fost plină de suişuri şi coborâşuri. Întâi suişurile. Am făcut rost de bilete şi rezervări la hotel. Ai iubit vreodată atât de mult pe cineva, încât să ajungi la concluzia că nu-l meriţi?
— Nu.
— Eram tânăr. Am pierdut câteva zile încercând să mă conving că sunt demn de Paula Cerenkov. Am şi reuşit, până la urmă. După aceea, ea m-a sunat şi a anulat excursia. Nu-mi amintesc motivul, dar trebuie să fi avut unul întemeiat. În săptămâna aceea am luat masa împreună de mai multe ori. Nu s-a schimbat nimic. M-am străduit să nu o influenţez. Probabil că Paula nici nu a observat tentativele mele. Eram terminat. Când sus, când jos, ca un Hopa-Mitică. Mai târziu, ea a coborât securea. Mă plăcea. Ne-am simţit bine împreună, aşa că trebuia să rămânem prieteni. Oricum, însă, nu eram genul ei. Crezusem că mă iubeşte, şi poate că şi ea crezuse la fel, o săptămână întreagă. Nu era crudă — pur şi simplu nu putea înţelege ce se petrece.
— Şi când apar zvâcniturile de inimă?
Louis o privi de jos în sus pe Teela Brown. Ochii ei argintii păreau goi si el îşi dădu seama că fata nu înţelesese nici un singur cuvânt.
În viaţa lui, avusese de-a face cu mulţi extratereştri. Din instinct sau graţie experienţei, ajunsese să-şi dea seama când un concept era prea străin pentru a fi absorbit sau comunicat. Aici era ceva similar, o incompatibilitate fundamentală de translaţie.
Ce falie monstruoasă îl separa pe Louis Wu de o fată de douăzeci de ani? Să fi îmbătrânit oare atât de mult? Şi dacă aşa era, se mai putea considera un individ uman normal?
Teela, cu privirea goală, aştepta iluminarea.
— Nu există dreptate pe lumea asta! blestemă Louis şi se ridică în picioare.
Fărâme de noroi uscat alunecară încet de pe roba sa, adunându-se în manşetă.
Nessus perora de zor pe teme de etică. Se întrerupse singur (la modul propriu, de vreme ce-şi folosea ambele guri, spre deliciul celor prezenţi), pentru a răspunde întrebării lui Louis. Nu, nu erau noutăţi de la agenţii săi.
Interlocutorul, şi el înconjurat de admiratori, era tolănit pe gazon, semănând cu o movilă portocalie. Două femei îl scărpinau între urechi. Neaspectuoasele urechi de Kzin, care se puteau extinde ca nişte parasolare chinezeşti portocalii sau puteau fi pliate pe lângă cap, erau acum larg desfăcute şi Louis putea observa desenul tatuat pe fiecare suprafaţă.
— Ei, i se adresă el, am avut dreptate?
— Ai avut, mormăi Kzinul, fără să se întoarcă.
Louis se amuză în sinea sa. Un Kzin este o fiară fioroasă, nu-i aşa? Dar cine se mai teme de un Kzin pe care-l scarpini între urechi? Asta îi liniştise pe oaspeţii săi şi-l calmase şi pe Kzin. Orice animal mai evoluat decât un şoarece de câmp adoră să fie scărpinat între urechi.
— S-au apucat s-o facă cu schimbul, mormăi Kzinul somnoros. Un mascul s-a apropiat de femela care mă scărpina şi a făcut o observaţie în genul că şi el ar vrea să fie supus unui asemenea tratament. Cei doi au plecat împreună. O altă femelă a înlocuit-o pe cea plecată. Ce interesant trebuie să fie să aparţii unei rase cu două sexe raţionale!
— Uneori, asta complică extrem de mult lucrurile.
— Serios?
Una dintre fetele situate pe partea stângă a Kzinului, cu pielea fardată în negru şi presărată cu stele şi galaxii, cu părul vopsit în nuanţa de alb rece a cozii unei comete, se întrerupse din activitate:
— Teela, ţine-mi locul! ciripi ea veselă. Mi-e foame.
Teela îngenunche amabilă în spatele imensului cap portocaliu. Louis făcu prezentările:
— Teela Brown, Interlocutorul Animalelor. Fie ca voi să fiţi…
Din apropiere izbucni o secvenţă muzicală dezacordată.
— … fericiţi împreună. Ce-a fost asta? Nessus, ce…?