— E în regulă! zise Louis întorcându-se cu spatele la Kzin şi pretinzând că adoarme la loc.
Abia când se trezi, câteva ore mai târziu, îşi dădu seama că dormise. Subconştientul său decisese să aibă deplină încredere în cuvintele Interlocutorului. Dacă Kzinul spusese că va muri de foame, avea să-şi respecte promisiunea.
Băşica îi era plină, simţea un miros oribil în nări, iar muşchii îl dureau cumplit. Puţul rezolvă o problemă, iar scuterul Păpuşarului îi furniză apa pentru a-şi spăla hainele. Apoi Louis se încumetă să parcurgă cele câteva trepte ce-l despărţeau de scuterul său şi de trusa de prim ajutor.
Dar trusa nu era o simplă cutie cu medicamente. La cerere, doza componentele şi indica propriile diagnostice. Era o maşinărie complexă pe care arma paralizantă o făcuse praf.
Lumina scădea.
Celule cu uşi-trapă în plafon şi mici zone transparente împrejurul trapelor. Louis se lungi pe burtă, pentru a privi înăuntru. Un pat, o toaletă cu aspect ciudat şi… lumina ce pătrundea printr-o fereastră panoramică.
— Kzinule! strigă el.
Folosiră dezintegratorul pentru a pătrunde înăuntru. Fereastra era mare şi dreptunghiulară, un lux ciudat pentru celula unei închisori. Sticla fusese făcută bucăţi, în ramă existând numai câteva cioburi ascuţite.
Ferestre ce aveau menirea de a înnebuni prizonierul, arătându-i libertatea?
Fereastra dădea spre port. Afară se înnopta. Umbra liniei de demarcaţie se apropia dinspre sensul de rotaţie, precum o cortină neagră. În faţă se întindea portul, cu facilităţile adiacente: cuburi care trebuie să fi fost depozite, docuri rotitoare, macarale cu un desen elegant în simplitatea lor şi o navă terestră imensă, într-un doc uscat. Toate deveniseră nişte schelete ruginite.
Către stânga se întindeau kilometri nesfârşiţi de ţărm contorsionat. O mică plajă, apoi o linie de docuri, apoi altă plajă… Aşa trebuie să fi fost proiectat ţărmul propriu-zis: o plajă cu apă puţin adâncă, semănând cu Waikiki, apoi o zonă de apă adâncă şi o faleză perfectă pentru un port, apoi încă o plajă cu apă puţin adâncă.
Dincolo de ele se zărea oceanul. Părea că se întinde la nesfârşit, până ce dispărea în orizontul infinit. Era ca şi cum ai fi încercat să priveşti peste Atlantic…
Întunericul veni ca o cortină, de la dreapta la stânga. Luminile Centrului Civic prinseră viaţă, în vreme ce oraşul, portul şi oceanul se făcură una cu bezna. În direcţia contrară sensului de rotaţie, lumina aurie a zilei încă strălucea.
În timp ce el admira peisajul, Interlocutorul ocupase patul oval al celulei.
Louis zâmbi. Arăta atât de inofensiv, războinicul Kzin! Dormind pentru a uita de durere, nu-i aşa? În mod normal, arsurile n-ar fi trebuit să-l mai sâcâie atât de tare. Sau încerca să-şi alunge prin somn foamea groaznică. Îl lăsă acolo.
În penumbra ce domnea în închisoare, găsi scuterul lui Nessus. Era atât de hămesit, încât înghiţi o tartină proiectată pentru digestia unui Păpuşar, încercând să-i ignore gustul ciudat. Bezna începea să-l apese aşa că aprinse farurile scuterului Păpuşarului, apoi şi pe celelalte. Când îşi isprăvi treaba, locul era destul de bine luminat, iar toate umbrele se suprapuneau, descriind forme ciudate.
De ce întârzia Nessus atâta?
Nu prea aveai cum să te distrezi în vechea închisoare plutitoare. Puteai să-ţi petreci timpul dormind — dar Louis îşi consumase cota — puteai să-ţi petreci tot atâta timp întrebându-te ce naiba făcea Păpuşarul acolo sus, înainte de a-ţi pune problema dacă nu cumva totul mirosea a trădare…
La urma urmei, Nessus nu era decât un alien. Un Păpuşar Pierson, cu serioase antecedente în manipularea oamenilor. Dacă ar fi putut ajunge la o înţelegere cu un (presupus) Inginer al Lumii Inelare, şi-ar fi abandonat tovarăşii fără să ezite. Un Păpuşar n-ar fi avut nici un motiv să nu procedeze aşa.
În plus, avea cel puţin două motive s-o facă.
Interlocutorul ar fi urmat, cu siguranţă, să mai încerce o dată să pună mâna pe Marele Şlem pentru a asigura Kzinilor deţinerea exclusivă a propulsorului cuantic de gradul al doilea. În lupta care ar fi rezultat, Păpuşarul ar fi putut fi rănit. Mai sigur era să-l părăsească acum pe Kzin şi de asemenea şi pe Louis Wu, care n-ar fi acceptat o asemenea trădare.
Pe de altă parte, ei ştiau deja prea multe. Acum că Teela era moartă, rămăseseră doar Kzinul şi Louis care cunoşteau experienţele Păpuşarilor în domeniul evoluţiei dirijate. Momeala stelară, Legile Fertilităţii… Dacă Nessus primise permisiunea de a divulga aceste informaţii pentru a studia reacţiile coechipierilor săi, probabil primise şi ordinul de a-i abandona la un moment dat, pe traseu…
Acestea nici măcar nu erau nişte idei noi. Louis fusese tot timpul în alertă încă de când Nessus recunoscuse că Păpuşarii dirijaseră o navă Outsideră spre Procyon cu ajutorul unei momeli stelare. Paranoia sa era oarecum justificată. Dar nu era nimic de făcut.
Pentru a nu-şi mai obosi mintea, Louis sparse uşa altei celule. Mai mult pe bâjbâite se strădui să sfărâme încuietorile cu laserul de semnalizare reglat pe înaltă putere şi fascicul îngust, şi la a patra încercare uşa cedă.
Imediat dinăuntru se revărsă o duhoare cumplită. Louis îşi ţinu răsuflarea şi-şi vârî înăuntru capul şi braţul ce ţinea laserul reglat pe iluminare. Cineva murise acolo după defectarea sistemului de ventilaţie. Cadavrul era întins lângă fereastra panoramică şi avea un ciocan greu în mână. Ciocanul era făcut zob. În schimb, fereastra rămăsese intactă.
Celula de alături se dovedi a fi goală. Louis se instală acolo.
Traversase temniţa pentru a ajunge la o celulă cu fereastra spre tribord. Putea să vadă drept în faţă uraganul rotitor. Mărimea sa era respectabilă, dacă ţinea seama de faptul că-i despărţeau de el aproape patru mii de kilometri. Un ochi imens, albastru şi ameninţător.
În sensul de rotaţie se mai afla o clădire plutitoare înaltă şi subţire, cam de mărimea unei nave de pasageri. O clipă Louis îşi închipui că era o navă spaţială, ascunsă aici din întâmplare şi că, pentru a scăpa de pe Inel, nu le rămânea altceva de făcut decât să…
Era o distracţie nostimă.
Louis se forţă să memoreze topografia oraşului. Putea fi un atu important. Era primul loc în care găsiseră semne de civilizaţie încă active.
După aproape o oră îşi permise o scurtă pauză. Se afla aşezat pe patul oval studiind Ochiul şi… dincolo de Ochi, destul de lateral, se zărea un mic triunghi strălucitor gri-maroniu.
— La naiba! mormăi încet Louis.
Triunghiul se distingea foarte clar în haosul alb-gri al orizontului infinit. Asta însemna că acolo era încă zi… deşi el privea direct spre tribord…
Louis se duse să-şi ia binoclul.
Binoclul îi înfăţişă fiecare detaliu la fel de clar şi contrastant ca şi cum ar fi fost vorba de craterele Lunii. Un triunghi neregulat, roşu maroniu la bază, strălucitor ca zăpada murdară în vârf… Pumnul-lui-Dumnezeu. Mult mai mare decât şi-l închipuiseră. Pentru a fi vizibil de la o asemenea distanţă, muntele trebuia să se înalţe mult dincolo de limitele atmosferei.
Scuterele parcurseseră cu aproximaţie o distanţă de 240 de mii de km de la locul prăbuşirii navei. În acest caz, Pumnul-lui-Dumnezeu ar fi trebuit să măsoare cel puţin 1600 km în înălţime. Louis fluieră uimit şi privi din nou prin binoclu.
Stând în întunericul aproape deplin, Louis deveni treptat conştient de zgomotele de deasupra sa. Curios, îşi scoase capul din celulă.
— Bun venit, Louis! mârâi vesel Interlocutorul.
Felina îi făcea semne cu carcasa crudă şi roşie, devorată pe jumătate, a unui animal de dimensiunile unei antilope. Înfulecă o bucată de mărimea unei fripturi întregi, apoi încă una. Avea dinţii construiţi pentru sfâşiere, nu pentru mestecare. Apoi îşi lungi gâtul, pentru a rupe dintr-un fel de pulpă sângerie pe care mai rămăsese copita.