— Generator de osmoză, sugeră Louis.
— Probabil. Presupun că brone este un modificator, pesemne obscen…
Aşadar, aerul s-ar fi scurs pe acolo, dar foarte încet, cât timp ar fi funcţionat generatorul de osmoză. Oamenii puteau trece în partea cealaltă în costume presurizate, înaintând ca sub rafalele unui vânt puternic. Maşinile şi masele mari puteau fi tractate mecanic.
— Dar aerul de respirat presurizat? întrebă Kzinul. Acesta era obţinut afară prin transmutare.
Exista într-adevăr transmutaţie ieftină pe Inel. Era ieftină doar în cantităţi mari. Maşina propriu-zisă era uriaşă. De fapt, ea ar mai fi putut realiza transformarea unui element într-alt element. Cele două transmutoare gigantice ale astroportului ar fi transformat plumbul în azot şi oxigen. Plumbul era mult mai uşor de stocat şi de trecut prin Zidul de Margine.
Generatoarele de osmoză erau echipamente sigure. Dacă un sas s-ar fi defectat, s-ar fi declanşat un uragan care ar fi dus la pierderea unei părţi considerabile din atmosferă. În cazul defectării unui cziltang brone însă, cel mai rău lucru care s-ar fi întâmplat ar fi fost că Zidul ar fi devenit impenetrabil, în ambele sensuri, interzicându-le accesul câtorva astronauţi…
— Deci şi nouă… concluzionă Interlocutorul.
— Nu te grăbi! îl contrazise Louis. S-ar părea că acest generator de osmoză este exact ceea ce ne trebuie pentru a ne reîntoarce acasă.
Nici n-ar fi nevoie să-l deplasăm pe Mincinos. Ar fi de ajuns să aţintim acest cziltang brone asupra fundaţiei de sub navă. Mincinosul s-ar scufunda prin „podeaua” Inelului ca prin nisipuri mişcătoare şi ar apărea pe partea cealaltă.
— …Rămânând prins în materia spongioasă care atenuează şocurile meteoriţilor! replică Interlocutorul… Ba nu. Arma Slaver ne-ar putea scoate de acolo.
— Exact. Din păcate, însă, nu mai există vreun cziltang brone disponibil, îi anunţă Nessus.
— Totuşi femeia se află aici. A reuşit cumva să treacă…
— Într-adevăr.
Specialiştii lor în magnetohidrodinamică au fost nevoiţi să înveţe o nouă meserie înainte de a se apuca să repare un cziltang brone. Asta le-a luat câţiva ani. La primele încercări maşina a dat greş. Nevoia i-a silit să improvizeze piesele de schimb, s-o recalibreze, să folosească elemente despre care ştiau că se vor defecta, dar care s-ar fi putut să reziste suficient de mult timp…
În acea perioadă s-a produs şi un accident. Un fascicul de osmoză alterat de o calibrare proastă a trecut prin nava lor. Doi membri ai echipajului au murit scufundaţi în pereţii ei de metal, alţi şaptesprezece au suferit leziuni permanente ale creierului datorită faptului că anumite membrane au devenit prea permeabile.
Dar cei 16 supravieţuitori au reuşit să treacă dincolo, în cele din urmă. I-au luat cu ei şi pe idioţi, precum şi dispozitivul respectiv pentru a-şi asigura retragerea în cazul în care Inelul s-ar fi dovedit neospitalier.
Dincolo de Zid au găsit sălbăticie, nimic altceva decât sălbăticie.
Câţiva ani mai târziu unii din ei au încercat să se întoarcă.
Cziltang brone n-a funcţionat cum trebuia, prinzându-i pe patru dintre ei în Zidul de Margine. Şi asta a fost tot. Din acel moment au căpătat convingerea că nicăieri pe Lumea Inelară nu mai existau alte piese de schimb.
— Nu înţeleg cum e posibil ca barbaria să se fi instalat atât de rapid, rosti Louis, îngândurat. Ai spus că nava lor făcea un circuit de douăzeci şi patru de ani, nu?
— Douăzeci şi patru de ani, măsuraţi la bordul navei!
— Oh, asta explică tot!
— Exact. Pentru o navă care călătoreşte cu aceeaşi acceleraţie gravitaţională ca şi cea de pe Lumea Inelară, stelele par a se afla la o depărtare de trei până la şase ani. Distanţele reale sunt, evident, mult mai mari. Prill mi-a vorbit despre o regiune abandonată, situată la două sute de ani-lumină de planul median galactic, zonă în care trei sori se găseau la o distanţă nu mai mare de zece ani-lumină unul de altul…
— Două sute de ani lumină… în apropierea spaţiului controlat de oameni… îţi dai seama?
— E posibil să se afle în spaţiul controlat de oameni. Planetele cu atmosfera bazată pe oxigen nu au tendinţa de a se aglomera aşa cum o fac în vecinătatea Soarelui. Halrloprillalar pomeneşte despre unele tehnici de transformare pe termen lung care au fost aplicate acestor planete cu multe secole înainte de construirea Lumii Inelare. Aceste tehnici consumau însă prea mult timp şi de aceea au fost abandonate la jumătate de fiinţele umane lipsite de răbdare…
— Asta ar explica multe. Cu excepţia… Nu, s-o lăsăm baltă!
— Te referi la primate, Louis? Există suficiente dovezi că specia voastră a evoluat pe Pământ. Dar nu exclud posibilitatea ca Pământul să fi reprezentat o bază accesibilă pentru un proiect de terraformare, acţionând asupra planetelor din sistemele apropiate. Inginerii şi-ar fi putut aduce aici servitori şi animale de casă.
— Ca de exemplu maimuţe, gorile şi Neanderthalieni…? întrebă bărbatul neîncrezător. E o pură speculaţie. Cred că momentan n-avem nevoie de asemenea teorii.
— De acord, conveni Păpuşarul mestecând o tabletă vegetală. Bucla urmată de nava lor avea o lungime de peste trei sute de ani-lumină. Pe durata unui voiaj exista suficient timp pentru schimbări importante, deşi aşa ceva se întâmpla destul de rar. Societatea din care făcea parte Prill era una stabilă.
— De ce era atât de sigură că întreaga Lume Inelară a decăzut până în stadiul de barbarie? Cât de multe explorări au putut face colegii ei?
— Relativ puţine, dar suficiente. Prill are dreptate. Nu va putea fi reparat niciodată un cziltang brone. În prezent probabil că întreaga Lume Inelară este barbară.
— De ce?
— Prill a încercat să-mi explice ce s-a întâmplat aici, la fel cum şi ea a primit lămuriri din partea celorlalţi membri ai echipajului. Bineînţeles, la un mod extrem de simplificat… E posibil ca procesul să fi început cu ani înainte ca Pioneer să fi plecat în ultima ei călătorie…
Existaseră zece planete locuite. Atunci când Inginerii terminaseră Lumea Inelară, toate fuseseră abandonate, lăsate să se descurce în absenţa prezenţei umane.
Să ne gândim la o astfel de lume:
Uscatul este acoperit cu oraşe în diferite stadii de dezvoltare. Poate că problema insalubrităţii a fost rezolvată, dar pe alocuri mai există zone insalubre, fie şi numai cele păstrate ca elemente de istorie. Pretutindeni pot fi întâlnite produsele secundare ale traiului cotidian: ambalaje folosite, maşini defecte, cărţi sau role de film deteriorate, tot ceea ce nu poate fi refolosit sau reprocesat în mod profitabil. Mările au fost folosite pe post de gropi de gunoi vreme de o sută de mii de ani. Cândva, în decursul istoriei, în ele au fost deversate chiar şi deşeuri radioactive.
În consecinţă, de ce ni s-ar părea straniu faptul că formele de viaţă marină ar putea să evolueze în funcţie de noile condiţii de viaţă?
De ce ni s-ar părea straniu ca noile forme de viaţă să ajungă să trăiască pe bază de deşeuri?
— Asta s-a întâmplat cândva şi pe Pământ, recunoscu Louis Wu. Exista o bacterie care putea mânca polietilenă. Ajunsese să mănânce până şi pungile de plastic de pe rafturile magazinelor. Acum a dispărut. Pentru asta a fost nevoie să renunţăm la polietilenă.