Să ne gândim la zece astfel de lumi.
Bacteriile au evoluat, începând să consume componente pe bază de zinc, plastic, vopsea, izolaţie de cablu, rugină. Toate acestea nici n-ar fi contat dacă n-ar fi existat navele colectoare de hidrogen.
Ele făceau călătorii de rutină spre vechile planete, căutând forme de viaţă uitate sau care nu se putuseră adapta pe Lumea Inelară. În plus, aduceau de acolo diverse obiecte: suveniruri, obiecte de artă uitate sau doar amânate. Multe muzee achiziţionau câte o piesă de valoare inestimabilă la un transport.
Una dintre nave a adus cu ea un astfel de mutant capabil să distrugă structura internă a unui supraconductor la temperatură normală, folosit pe scară largă în sofisticatele maşinării de aici.
Vietatea acţiona încet. La început era tânără şi avea o structură primitivă, uşor de distrus. E posibil ca în repetate rânduri navele să fi adus pe Lumea Inelară noi şi noi versiuni mutante, până când, în cele din urmă, una a rezistat.
Deoarece minusculul monstru acţiona încet, n-a defectat nava decât mult mai târziu, după ce aceasta a aterizat. N-a distrus generatorul de osmoză decât după ce membrii echipajului şi personalul astroportului l-au transportat înăuntru. N-a ajuns în receptoarele fasciculelor de energie până când navetele care călătoreau prin tunurile electromagnetice ale Zidului de Margine n-au cărat-o pretutindeni pe Lumea Inelară.
— Receptoare pentru fascicule de energie?
— Energia este obţinută pe pătratele de umbră prin efect termoelectric, fiind apoi trimisă sub formă de fascicul pe Inel. Probabil că şi fasciculul a fost proiectat în aşa fel încât să reziste la defectări. Nu l-am detectat atunci când am ajuns aici. Este posibil să se fi oprit singur atunci când au căzut receptoarele.
— Nu mă îndoiesc, interveni Kzinul, că ar fi putut fi pus la punct un supraconductor diferit. Ştim că există două structuri moleculare de bază, fiecare cu multe variante, în funcţie de gamele de temperatură.
— Există cel puţin patru structuri de bază, îl corectă Nessus. În principiu, însă, ai dreptate, ar fi fost posibil ca Lumea Inelară să supravieţuiască Prăbuşirii Oraşelor. O societate mai tânără, mai viguroasă, poate ar fi făcut-o. Dar să ne gândim şi la dificultăţile cu care se confruntau locuitorii ei:
Cea mai mare parte a conducătorilor lor erau morţi, pierind odată cu clădirile, atunci când căzuse sistemul energetic. Fără energie puteau face puţine experimente pentru a găsi alţi supraconductori. În general, energia stocată a fost confiscată de liderii politici rămaşi în viaţă sau a fost folosită pentru alimentarea enclavelor de civilizaţie în speranţa că altcineva avea să repare defectul. Motoarele de fuziune de la bordul navelor dispăruseră, deoarece generatorul de osmoză folosea supraconductori. Oamenii care ar fi putut realiza ceva nu se puteau întâlni, computerul care comanda tunul electromagnetic era mort, iar tunul însuşi nu avea energie.
— Şi din lipsa unui cui, întreg regatul s-a prăbuşit! zise Louis.
— Cunosc povestea, răspunse Nessus, numai că în cazul nostru nu se potriveşte întru totul. S-ar fi putut face ceva. Exista suficientă energie pentru a condensa heliu. Fără fasciculele de energie, repararea unui receptor ar fi fost inutilă, dar un cziltang brone ar fi putut fi adaptat astfel încât să folosească un supraconductor metalic răcit cu heliu. Cu ajutorul lui, locuitorii Inelului ar fi avut acces la astroporturi. Folosind navele ar fi putut ajunge la pătratele de umbră, ar fi putut reporni fasciculele de energie, aşa încât şi alte supraconductoare răcite cu heliu să fie montate la receptoare de fascicule… Dar toate aceste acţiuni ar fi necesitat întreaga energie înmagazinată. Ea a fost însă folosită pentru iluminatul stradal, pentru susţinerea ultimelor clădiri plutitoare, pentru încălzit şi gătit sau pentru congelatoare! Aşa s-a prăbuşit Lumea Inelară!
— Şi asta ne-a pecetluit şi nouă soarta! concluzionă Louis Wu.
— Da. Am fost norocoşi s-o întâlnim pe Halrloprillalar. Ne-a scutit de o călătorie fără rost. Nu mai e nevoie să ajungem la Zidul de Margine.
Louis simţi că-i dădea târcoale o migrenă.
— Noroc, într-adevăr! mârâi Kzinul. Dar dacă e vorba de noroc, de ce nu mă bucur? Ne-am pierdut ţelul, ultima speranţă de salvare. Vehiculele noastre sunt distruse… Unul dintre noi s-a pierdut în labirintul acestui oraş…
— A murit, îl corectă Louis.
Când ceilalţi îl priviră nedumeriţi, le arătă vehiculele prizoniere. Scuterul Teelei ieşea în evidenţă, aflându-se în bătaia razelor unuia dintre cele patru proiectoare.
— De acum înainte va trebui să avem singuri grijă de norocul nostru, adăugă el.
— Aşa e, oftă Nessus. Adu-ţi aminte, Louis, că norocul Teelei era sporadic. Trebuie să fi fost aşa. Altfel nu s-ar fi aflat la bordul Mincinosului. Altfel nu ne-am fi prăbuşit.
Păpuşarul făcu o pauză, apoi adăugă:
— Condoleanţele mele, Louis!
Bărbatul dădu din cap. Avea impresia că mâhnirea lui ar fi trebuit să fie mai profundă. În realitate, însă, incidentul din Ochiul furtunii îi alterase cumva sentimentele faţă de Teela. La vremea aceea, îi păruse mai puţin umană chiar decât Interlocutorul sau Nessus. Ea era un mit. Alienii erau reali.
— Trebuie să ne găsim un nou ţel, zise Interlocutorul. Avem nevoie de o metodă prin care să readucem Mincinosul în spaţiu. Vă mărturisesc că n-am nici o idee în această privinţă.
— Eu am, zise Louis.
— Deja? păru uimit Kzinul.
— Am nevoie de încă puţin timp de gândire. Nici măcar nu sunt sigur dacă nu cumva e o nebunie, ca să nu mai vorbim de posibilităţile noastre de a o pune în practică. În orice caz vom avea nevoie de un vehicul. Hai să ne gândim la asta!
— Poate ne ajunge o remorcă, cârâi Interlocutorul. Putem folosi scuterul care ne-a mai rămas pentru a o tracta. O remorcă mare — poate peretele unei clădiri.
— Sunt sigur că putem obţine chiar mai mult, interveni Păpuşarul. Mă gândesc s-o conving pe Halrloprillalar să mă conducă printre maşinăriile care fac să plutească această clădire. N-ar fi exclus să aflăm că tocmai ea, clădirea, ar putea deveni vehiculul nostru.
— Dă-i drumul! îl îndemnă Louis.
— Şi ţie ce-ţi trece prin cap?
— Dacă ai răbdare, vei vedea!
Centrul clădirii era alcătuit numai din maşinării. Unele erau un soi de ascensoare, altele asigurau funcţionarea aerului condiţionat, a condensatoarelor de apă şi a regeneratoarelor de apă, iar o secţiune izolată genera câmpul electromagnetic care-i atrăsese în capcană. Nessus lucra. Louis şi Prill stăteau deoparte ignorându-se unul pe altul în mod conştient. Kzinul rămăsese în închisoare. Fata refuzase să-l lase sus.
— Îi e teamă de tine, îi explicase Nessus Interlocutorului. Fireşte, am putea face presiuni asupra ei… Dacă aş refuza să urc pe platformă fără tine, ar fi nevoită să te ridice.
— Ar putea să mă ridice până la jumătatea distanţei şi apoi să mă lase să cad, rânjise acesta. Nu, mulţumesc!
În schimb, Louis fusese acceptat.
Pământeanul o studiase cu atenţie pe „gazda” lor, în vreme ce pretindea c-o ignoră. Avea o gură filiformă, aproape fără buze. Nasul îi era mic, drept şi subţire. Nu avea sprâncene. Această particularitate îi conferea probabil aspectul inexpresiv.
După două ore de muncă Nessus îşi scoase capetele din spatele unui panou de acces.
— Nu pot obţine putere tractoare. Câmpul de sustentaţie nu va reuşi decât să ne ridice la o oarecare înălţime. Totuşi, am eliberat un mecanism de corecţie menit să ne menţină deasupra unui punct fix. Clădirea se află acum la bunul plac al vântului.