Louis se strâmbă.
— Mai bine leagă clădirea cu un odgon pe care să-l prinzi de scuter şi trage-o după noi!
— Nu-i nevoie! Aeroscuterul foloseşte propulsia mecanică. Putem să-l păstrăm în interiorul clădirii.
— Te-ai gândit de la început la asta, nu? Dar are o putere prea mare. Dacă scuterul se eliberează…
— Daaa…
Păpuşarul se întoarse către Prill şi-i vorbi încet, vreme îndelungată, în limbajul zeilor Lumii Inelare. După aceea, se răsuci din nou către Louis:
— Există o rezervă de plastic electrorigidizabil. Putem încastra scuterul în plastic, lăsându-i libere doar comenzile.
— Nu-i puţin cam drastic?
— Nu. Gândeşte-te, dacă scuterul ar începe să se rotească, aş putea fi rănit!
— …Este posibil. Eşti în stare să faci clădirea să aterizeze, la nevoie?
— Da. Am controlul altitudinii.
— În cazul ăsta, nu mai avem nevoie de un vehicul-cercetaş. În ordine, aşa o să procedăm!
Louis se relaxa. Era culcat pe spate în imensul pat oval. Ochii îi erau deschişi, privind prin fereastra bombată a plafonului.
O licărire a coroanei solare se zărea la marginea unui pătrat de umbră. Zorile nu erau prea departe, dar Arcada încă strălucea albastră pe cerul negru.
„Trebuie să-mi fi ieşit din minţi”, îşi zise Louis Wu în sinea lui.
Si: „Ce altceva am putea face?”
Dormitorul aparţinuse probabil indivizilor din suita guvernatorului. Acum devenise o cameră de comandă. El şi cu Nessus împinseseră aeroscuterul într-un dulap montat în perete, turnaseră plastic împrejurul lui şi peste el, apoi cu ajutorul lui Prill trecuseră un curent prin acest plastic. Dulapul avusese mărimea potrivită.
Patul îşi arăta vârsta. Scârţâia la fiecare mişcare.
— Pumnul-lui-Dumnezeu, murmură Louis în întuneric. L-am văzut. 1500 km înălţime. N-ar fi avut sens să construiască un munte atât de înalt, dacă …
Deodată, sări în capul oaselor strigând:
— Firul de la pătratele de umbră!
Ceva aducând cu o siluetă se strecură în dormitor.
Louis îngheţă. Încăperea era cufundată în întuneric. Şi totuşi mişcarea fluidă şi distribuţia subtilă a umbrelor curbe îi spuneau că o femeie în pielea goală se îndrepta spre el.
Halucinaţii? Stafia Teelei Brown? Năluca ajunse lângă el înainte de a se putea decide. Plină de încredere, se aşeză pe pat alături de el, îi atinse faţa şi îl mângâie cu degetul pe obraz.
Era aproape cheală. În întuneric trăsăturile feţei aproape că-i dispăruseră. În schimb, avea un corp încântător. Îi vedea pentru prima oară liniile trupului. Femeia era suplă, musculoasă, ca o dansatoare profesionistă. Avea sâni ridicaţi şi grei.
Dacă faţa ar fi fost pe măsura trupului…
— Pleacă de aici! zise Louis pe un ton nu prea convingător.
Îi apucă încheietura, întrerupându-i gestul de mângâiere. Se simţea extraordinar de relaxat, ca sub masajul facial al unui bărbier. Se ridică în picioare, o trase după el, o apucă de umeri… Dacă ar fi rotit-o pur şi simplu şi ar fi bătut-o la fund…?
Femeia îşi lăsă degetele să-i alunece pe partea laterală a gâtului său. Acum folosea ambele mâini. Îl atinse pe piept, apăsând ici şi colo, şi deodată Louis Wu se simţi orbit de dorinţă. Îşi încleştă mâinile pe umerii săi.
Ea îşi lăsă mâinile în jos. Aşteptă, fără a încerca să-l ajute să-şi lepede combinezonul. Dar, pe măsură ce bărbatul îşi expunea mai multă piele, Prill continua să-l atingă ici şi colo, nu întotdeauna în zona unde se aglomerau terminaţiile nervoase. De fiecare dată Louis se cutremura, ca şi când ea ar fi acţionat direct asupra centrului plăcerii din creier.
Parcă luase foc. Dacă femeia ar fi vrut acum să-l îndepărteze, ar fi fost nevoită să utilizeze forţa. Trebuia să fie a lui!
…Dar o parte a creierului său îi spunea că ea ar fi putut să-l răcorească la fel de repede cum îl încinsese. Se simţea ca un satir tânăr şi totuşi înţelegea că nu era decât o păpuşă.
Pentru moment puţin îi păsa!
Chiar şi acum faţa lui Prill continua să rămână inexpresivă.
Îl duse până la limita orgasmului şi-l menţinu acolo un timp nedefinit… astfel încât, atunci când momentul veni, parcă fu lovit de un fulger. Dar fulgerul continuă iar şi iar, într-o scânteietoare descărcare de extaz.
Când totul se termină, Louis realiză cu destulă dificultate faptul că ea plecase de lângă el. Probabil că ştia cât de mult se cuvenea să-l epuizeze. Aţipi înainte ca ea să ajungă la uşă. Iar la trezire se gândi: „De ce a făcut asta?”
„Eşti prea al naibii de analitic”, îşi răspunse singur. „E singură. Probabil că e aici de o groază de vreme. Stăpâneşte la perfecţie o tehnică şi nu are ocazia s-o practice…”
Tehnică. Probabil ştia mai multă anatomie decât un profesor. Un doctorat în prostituţie? Până şi în cea mai veche profesie din lume exista ceva mai mult decât se vedea cu ochiul liber. Louis Wu putea recunoaşte excelenţa în orice domeniu. Femeia asta era o expertă.
Atinge nervii aceştia în ordinea corectă şi subiectul va reacţiona aşa şi pe dincolo… Cunoştinţele potrivite care puteau transforma un bărbat într-o păpuşă…
…O păpuşă pentru norocul Teelei…
Se apropiase atât de mult de răspuns încât atunci când, în sfârşit, îl găsi nu-l mai surprinse.
Nessus şi Halrloprillalar reveniră din camera frigorifică, trăgând după ei carcasa unei păsări mai mari decât un om. Păpuşarul folosise o bucată de textilă pe post de mănuşă, astfel încât gura să nu atingă carnea moartă.
Louis preluă sarcina Păpuşarului. Începu să târască povara, cot la cot cu Prill, descoperind rapid că era nevoit să-şi folosească ambele braţe, la fel ca şi ea. Răspunse la salutul ei din cap, apoi se întoarse spre Păpuşar.
— Câţi ani are?
Nessus nu se arătă surprins de întrebare.
— Nu ştiu.
— A fost în camera mea azi-noapte.
Pentru un alien probabil că asta nu avea prea mare semnificaţie.
— Ştii că lucrurile pe care le facem în vederea reproducerii ne pot ajuta şi să ne relaxăm?
— Ştiu.
— Am făcut asemenea lucruri. E destul de pricepută. E atât de pricepută încât aş zice că are în spate o mie de ani de practică.
— Nu este imposibil. Civilizaţia lui Prill deţinea un compus superior acceleratorului metabolic, axat pe capacitatea acestuia de prelungire a vieţii. Astăzi acest compus valorează atât cât vrea să ceară posesorul iui. O doză este echivalentă cu cincizeci de ani de tinereţe.
— Ştii cumva câte doze a luat?
— Nu, Louis. Dar ştiu că a venit aici pe jos.
Ajunseseră la scara ce cobora spre blocul conic de celule. Pasărea pe care o târau în spatele lor începu să salte pe trepte.
— Pe jos, de unde?
— De la Zidul de Margine.
— Trei sute de mii de kilometri!
— Cu aproximaţie…
— Povesteşte-mi mai departe! Ce s-a întâmplat cu membrii echipajului după ce au ajuns de cealaltă parte a zidului?
— Am s-o întreb. Nu cunosc chiar toate amănuntele.
Şi Păpuşarul începu s-o tragă de limbă pe Prill. Din frânturi aparent disparate se închega o adevărată poveste:
Fuseseră luaţi drept zei de către primul grup de sălbatici întâlnit în cale şi de celelalte care urmaseră, cu o singură excepţie.
Jocul de-a zeii rezolvase parţial una dintre problemele cu care se confruntau. Membrii echipajului al căror creier fusese deteriorat de fasciculul generatorului de osmoză fuseseră lăsaţi în grija diverselor comunităţi. Ca zeităţi locale, urmau să fie bine trataţi, iar faptul că erau idioţi îi făcea aproape la fel de inofensivi ca nişte zei adevăraţi.