— N-o să meargă, îşi dădu cu părerea bărbatul.
— De ce nu? se miră Păpuşarul. Tensiunile n-ar trebui să depăşească…
— Un castel zburător, pentru numele lui Finagle! Abia acum mi-am dat seama cât de nebunesc e planul nostru. Probabil că ne-am pierdut minţile! Să ne îndreptăm spre casă într-o jumătate de zgârie-nori…
Atunci clădirea vibră şi Louis înţepeni. Nessus pornise propulsia.
Oraşul începu să alunece prin faţa ferestrei, din ce în ce mai rapid. Acceleraţia se micşoră. Nici un moment nu depăşise 0,3 m/s2. Viteza maximă părea să fie în jur de 300 km/oră, iar castelul era stabil ca o stâncă.
— Se vede treaba că am centrat aeroscuterul corect, zise Nessus. Podeaua este orizontală, după cum îţi dai seama, iar structura nu arată nici o tendinţă de rotaţie. Şi acum încotro?
Pământeanul nu răspunse.
— Unde mergem Louis? Kzinul şi cu mine n-avem nici un fel de plan. Indică-ne direcţia!
— Spre tribord.
— Foarte bine. Drept spre tribord?
— Drept. Trebuie să ocolim Ochiul furtunii. Apoi cotim cu 45 de grade, sau cam aşa ceva, spre babord.
— Cauţi oraşul în care se află un turn plutitor numit Cerul?
— Da. Îl poţi găsi?
— N-o să fie nici o problemă. Am avut nevoie de trei ore de zbor ca să ajungem aici; ne vom întoarce la turn în treizeci de ore, maximum. Şi apoi, ce vom face?
— Depinde.
Imaginea era atât de veridică! Numai deducţie pură şi imaginaţie, şi totuşi… era atât de veridică! Louis Wu avea tendinţa de a visa cu ochii deschişi, color.
Atât de veridică. Dar era şi reală?
Era înspăimântător cât de repede-i dispăruse încrederea în turnul zburător. Cu toate acestea, clădirea continua să zboare, fără a avea nevoie de priceperea lui.
— Ierbivorul pare mulţumit să-ţi execute comenzile, zise Kzinul. Scuterul zumzăia monoton, la câţiva metri distanţă. Peisajul trecea prin dreptul ferestrei panoramice. Ochiul furtunii se profila într-o parte, urmărindu-i cu privirea sa gri pătrunzătoare.
— Ierbivorul şi-a pierdut minţile, bombăni Louis. Presupun că tu ai mai multă raţiune.
— Nicidecum. Dacă ai un ţel sunt mulţumit să te urmez. Dar dacă acesta va implica şi o luptă, ar trebui să cunosc unele amănunte.
În loc de răspuns, pământeanul emise un soi de mormăit.
— Oricum, ar trebui să cunosc unele amănunte, ca să-mi pot da seama dacă va fi necesar să ne luptăm, insistă Kzinul.
— Pui bine problema! zâmbi celălalt. Interlocutorul aşteptă.
— Mergem după firul pătratului de umbră, zise Louis. Îţi mai aminteşti de firul în care am intrat după ce protecţia împotriva meteoriţilor ne-a avariat nava? Mai târziu, el a început să cadă peste oraş, peste turnul plutitor, buclă după buclă, la nesfârşit. Acum, în acel loc, ar trebui să existe zeci de mii de kilometri, o cantitate mult mai mare decât am avea nevoie pentru ceea ce mi-am pus în cap.
— Ce ai de gând, Louis?
— Să fac rost de acest fir. Sunt şanse ca băştinaşii să ni-l dea, dacă Prill îl cere în mod politicos şi dacă Nessus îşi foloseşte taspul.
— Şi după asta?
— După asta, o să aflaţi cu toţii cât sunt de nebun.
Turnul se deplasa spre tribord, precum un transatlantic al cerului. Navele spaţiale nu fuseseră niciodată atât de spaţioase. Cele care zburau în atmosferă nici nu puteau fi puse în discuţie. Pe scurt, nu exista nimic comparabil în spaţiul cunoscut. În total, călătorii aveau la dispoziţie şase punţi!
Totuşi, erau şi unele lipsuri ce riscau să devină sâcâitoare. Rezerva de hrană de la bord era constituită din carne congelată, fructe perisabile şi produsele oferite de bucătăria scuterului lui Nessus. Hrana Păpuşarilor nu era nutritivă pentru oameni, cel puţin aşa spunea Nessus. Din cauza asta, micul dejun şi cina lui Louis erau reprezentate de carne friptă cu laserul de semnalizare şi fructe roşii cât pumnul.
În plus, nu era apă.
Şi nici cafea.
Prill fusese convinsă să caute câteva sticle conţinând o băutură alcoolică. Ţinuseră o mică ceremonie de botez al navei într-o încăpere de pe „punte”, pe durata căreia Kzinul fusese împins politicos într-un colţ, iar Prill nu îndrăznise să se îndepărteze de uşă. Nimeni nu dorise să accepte numele propus de Louis, Improbabilul, aşa încât au fost patru botezuri în patru limbi diferite.
Băutura era… proastă. Kzinul nu putea s-o suporte, iar Nessus nici măcar nu încercase s-o guste. Dar Prill dăduse gata o sticlă, le astupase pe celelalte şi le pusese bine.
Ceremonia de botez se transformă într-o lecţie de limbă. Louis îşi îmbogăţi vocabularul cu câteva cuvinte elementare din Limbajul Inginerilor Lumii Inelare. Descoperi că Interlocutorul era capabil să înveţe mai repede decât el. Probabil că atât el, cât şi Nessus fuseseră antrenaţi să se descurce cu limbaje umane, moduri de gândire umane, cu restricţii în domeniul limbajului şi auzului. Acesta putea fi încadrat în acelaşi tip.
Se despărţiră pentru cină. Din nou Nessus mâncă singur folosind bucătăria scuterului său, Louis şi Prill se delectară cu carne friptă, iar Kzinul, ascuns prin vreun cotlon, îşi devoră porţia de carne crudă.
După aceea, îşi continuară lecţia de limbă. Pământeanul începu s-o urască. Ceilalţi făceau progrese mari, însă el se simţea ca un idiot.
— Dar, Louis, trebuie să învăţăm limba! insistară tovarăşii lui. Viteza noastră de călătorie e redusă şi trebuie să facem rost de hrană. Vom fi obligaţi să luăm legătura cu băştinaşii.
— Ştiu. Dar niciodată nu mi-au plăcut limbile străine.
Căzu întunericul. În ciuda faptului că se aflau la distanţă de Ochiul Furtunii, plafonul de nori era compact şi noaptea semăna cu gura unui Dragon. Louis ceru întreruperea lecţiei. Era obosit, iritat şi cât se poate de nesigur de el. Ceilalţi îl lăsară să se odihnească.
Urmau să depăşească Ochiul furtunii peste aproximativ zece ore.
Louis plutea la limita unui somn obositor, când Prill se întoarse. Îi simţi îmbrăţişarea lascivă şi se trezi.
Apoi femeia se depărtă brusc şi începu să-i vorbească în limba ei, dar folosind un idiom simplificat, pentru ca Louis s-o poată înţelege.
— Tu eşti şeful?
Cu ochii cârpiţi de somn, bărbatul se gândi preţ de câteva momente.
— Da, răspunse el în cele din urmă, simplificând astfel o situaţie complexă.
— Fă-l pe cel cu două capete să-mi dea maşina lui!
— Cum? îşi căută Louis cuvintele. Ce anume?
— Maşina lui care mă face fericită. O vreau! Tu o s-o iei de la el! Louis izbucni în râs, având convingerea că începea s-o înţeleagă.
— Mă vrei? Atunci trebuie să i-o iei! repetă Prill supărată.
Păpuşarul avea un lucru pe care femeia şi-l dorea cu ardoare. În schimb, ea nu avea nici o posibilitate de a face presiuni asupra lui, deoarece el nu era om. Louis era singurul bărbat ce se găsea prin preajmă. Puterea ei urma să-l facă să se supună voinţei sale. Pesemne că metoda asta funcţionase de fiecare dată. Nu era ea oare o zeiţă?
Era posibil ca părul lui s-o fi făcut să-l judece greşit. Probabil presupusese că el aparţinea clasei de jos sau că era doar pe jumătate Inginer, din cauza feţei sale spâne. Asta ar fi presupus faptul că se născuse după Prăbuşirea Oraşelor şi nu avea drogul tinereţii. În viziunea ei Louis ar fi trebuit să se afle în primul flux al tinereţii.