— Costum etanş? se miră Kzinul.
— O să ducem Improbabilul până pe vârful muntelui. Clădirea nu este etanşă. O să avem nevoie de costume etanşe şi Prill n-are aşa ceva. Va trebui s-o lăsăm aici.
— Un aeroscuter n-are destulă putere ca să tragă Mincinosul pe panta asta până pe vârful muntelui! În plus, motorul este încărcat cu masa suplimentară a clădirii plutitoare.
— Nu, nu, nu! Nu vreau să trag Mincinosul. Nu intenţionez decât să întind firul. Acesta ar trebui să alunece liber prin corpul navei, până când i-aş da ordin lui Prill să închidă sasul.
Kzinul reflectă o vreme, apoi dădu din cap.
— Ar putea funcţiona. Dacă scuterul Păpuşarului n-are suficientă forţă, nu ne rămâne decât să tăiem alte bucăţi din clădire, ca s-o facem mai uşoară. Dar de ce? Ce te aştepţi să găseşti în vârf?
— Ţi-aş putea spune într-un singur cuvânt, dar ai zice că sunt nebun. Dacă mă înşel, îţi jur că nu vei afla niciodată!
Şi gândi: „Va trebui să-i spun lui Prill ce să facă, apoi să umplu canalul de acces la aripă al Mincinosului cu plastic. Asta nu va opri firul să alunece, dar va face nava aproape etanşă.”
Improbabilul nu era o navă spaţială. Forţa ei ascensională era de natură electromagnetică, acţionând asupra fundaţiei Inelului. Iar fundaţia Inelului se ridica odată cu Pumnul-lui-Dumnezeu, pentru că acesta era gol pe dinăuntru. Evident că Improbabilul urma să aibă tendinţa de a se înclina, de a aluneca înapoi, împotrivindu-se acţiunii scuterului Păpuşarului.
Pentru această problemă Kzinul găsise o rezolvare.
Se îmbrăcaseră în costume etanşe încă înainte de a începe propriu-zis călătoria. Louis sugea o supă dintr-un tub şi-şi aduse aminte de gustul cărnii fripte la raza unui laser de iluminare. Interlocutorul sugea sânge reconstituit şi se gândea la propriile sale fantome.
Cu siguranţă că nu vor mai avea nevoie de bucătărie, aşa că decupară respectiva bucată din clădire, apoi instalaţia de aer condiţionat şi echipamentele de supraveghere. Generatoarele care le distruseseră scuterele o luară pe acelaşi drum numai după ce verificară cu atenţie dacă erau separate de motoarele de sustentaţie. Decupară şi pereţii, păstrând totuşi câţiva pentru umbră, deoarece căldura devenise o problemă în lumina directă a soarelui.
Din zi în zi se apropiau tot mai mult de craterul din vârful Pumnului-lui-Dumnezeu, un crater care în mod sigur înghiţise mulţi asteroizi. Buza acestuia n-avea aspectul specific unui crater de impact, de genul celor pe care le văzuse Louis până acum. Coloane aducând cu nişte vârfuri de săgeţi din obsidian formau în jurul lui un fel de inel dinţat. Vârfuri de săgeţi, ele însele de mărimea unor munţi… Exista o deschidere între două asemenea vârfuri… ar fi fost posibil să se strecoare pe acolo…
— Presupun că vrei să intri în crater, zise Kzinul.
— Corect.
— În cazul ăsta e bine că ai remarcat trecătoarea. Panta de deasupra e prea abruptă pentru motorul nostru. O să ajungem acolo în curând.
Interlocutorul conducea nava improvizată modificând puterea motorului scuterului lui Nessus. Fusese nevoie de asta deoarece decupaseră şi mecanismul de stabilizare într-o încercare finală de a reduce greutatea clădirii. Louis ajunsese să se obişnuiască cu aspectul ciudat al Kzinului: cele cinci baloane transparente concentrice ale costumului său etanş, casca semănând cu un glob de sticlă, prevăzută cu o mulţime de comenzi pentru limbă care-i ascundea pe jumătate faţa, rucsacul enorm.
— Răspunde, Prill! vorbi el în intercomunicaţie. Răspunde, Halrloprillalar! Eşti acolo?
— Da.
— Fii gata! Ajungem în douăzeci de minute!
— Bine. A durat destul.
Arcada părea că arde deasupra lor. Ajunşi la 1600 km deasupra Inelului, puteau vedea cum Arcada se transforma treptat în Zidurile de Margine şi peisajul plat dintre ele. Se simţeau ca primii oameni ce zburaseră în spaţiu în urmă cu o mie de ani, care, privind în jos, constataseră cu uimire că vedeau un Pământ ce — pe Iehova şi ciocanul său puternic! — era într-adevăr rotund.
— N-aveam de unde să ştim, murmură pământeanul.
Kzinul îşi ridică privirea spre el, dar Louis nu-i luă în seamă căutătura urâtă.
— Ne-ar fi scutit de atâtea necazuri! Am fi putut să ne întoarcem imediat ce am descoperit firul. La naiba, am fi putut trage Mincinosul până pe vârful muntelui cu scuterele noastre! Dar atunci Teela nu l-ar mai fi întâlnit pe Căutător.
— Iarăşi norocul Teelei Brown?
— Fireşte! — Bărbatul îşi scutură capul. — Presupun că am gândit cu voce tare…
— Am auzit tot.
— Ar fi trebuit s-o ştim…
Deschiderea dintre cele două vârfuri era acum foarte aproape. Louis simţea nevoia să vorbească.
— Inginerii n-ar fi construit niciodată un munte atât de uriaş tocmai aici. Existau deja peste un miliard şi jumătate de kilometri de munţi înalţi de peste 1500 km, dacă socoteşti ambele Ziduri de Margine.
— Dar Pumnul-lui-Dumnezeu e real, Louis!
— Nu, nu, nu. E doar o coajă. Priveşte în jos, ce vezi?
— Material de fundaţie.
— Prima dată când l-am văzut am crezut că e o gheaţă murdară. Zăpadă murdară în vacuum deplin! Să lăsăm însă acest aspect. Îţi aminteşti de noaptea în care ai studiat acea gigantică hartă a Lumii Inelare? N-ai putut găsi Pumnul-lui-Dumnezeu. De ce?
Kzinul nu răspunse.
— Pentru că nu era acolo atunci când a fost făcută harta, continuă bărbatul. Prill, mă auzi?
— Sunt aici. Unde aş fi putut să plec?
— În regulă. Închide trapele sasului. Repet, închide uşile sasului acum. Vezi să nu te tai în fir.
— Ai mei au inventat acest fir, Louis!
Vocea lui Prill era înecată în zgomot de fond. Urmă un minut de tăcere, apoi:
— Ambele trape sunt închise.
Improbabilul trecea printre cei doi colţi ai muntelui. În mod normal, Louis ar fi trebuit să fie şi mai încordat, deoarece subconştientul lui se aşteptase să găsească un fel de canion printre aceste vârfuri.
— Louis, ce crezi că vei găsi în craterul Pumnului-lui-Dumnezeu?
— Stele.
Kzinul era şi el încordat.
— Nu-ţi bate joc de mine, în numele…
Şi, dintr-o dată, se treziră dincolo. Nu exista nici o trecătoare. Nu era decât coaja spartă a fundaţiei Inelului, subţiată de forţe teribile, iar în vârful ei craterul scobit în Pumnul-lui-Dumnezeu.
Se prăbuşeau. Iar craterul era plin de stele.
Louis Wu avea o imaginaţie extraordinară. În mintea sa succesiunea evenimentelor era perfect clară.
Vedea sistemul Lumii Inelare — steril, golit de marile colectoare, conţinând doar o stea din categoria G2, un lanţ de pătrate de umbră şi Inelul.
Văzu apoi un corp străin trecând aproape, prea aproape. Îi urmări căderea hiperbolică din spaţiul interstelar şi-i observă traiectoria întreruptă în imediata vecinătate a părţii exterioare a Lumii Inelare. În viziunea sa acest corp avea dimensiunile Lunii.
În primele secunde trebuia să fi fost alcătuit doar din plasmă ionizată. Un meteorit se poate răci prin ablaţiune, prin evaporarea straturilor sale exterioare. Dar aici vaporii nu se puteau extinde; de aceea şi corpul îşi croise drum cu forţa printr-un buzunar deformat din fundaţia Inelului.
Peisajul se ridicase concomitent, iar ecologia sa grijuliu planificată şi sistemul de precipitaţii se făcuseră zob, afectând o regiune mai mare decât suprafaţa Pământului. Tot acest deşert… şi Pumnul-lui-Dumnezeu însuşi, ridicat la peste 1500 km, înainte ca incredibila elasticitate a materialului de fundaţie să cedeze şi bila de foc să treacă prin el.