— Ce se aude cu transmiţătorul pentru Pământ?
— Harry zice că va fi gata până mâine. E un mecanism improvizat, dar dacă bagi curent în el, merge.
— Avem curent. Iar dacă el spune mâine, asta e părerea lui. Vreau să fie gata azi — să zicem în şase ore. Am să lucrez şi eu sub comanda lui Harry. Wyoh, scumpo, vrei să-mi aduci braţele? Vreau numărul 6 şi 3, dar adu-l şi pe numărul 5. Rămâi cu mine, te rog, ca să mă ajuţi să-mi schimb braţele. Stu, vreau să scrii nişte mesaje dure, eu îţi dau ideea şi tu le condimentezi. Greg, nu o să trimitem stâncile imediat. Una dintre cele pe care le avem deja în spaţiu va lovi peste optsprezece-nouăsprezece ore. Apoi, când N. F. vor anunţa că toate stâncile au căzut, iar ameninţarea lunară a încetat… vom pătrunde pe canalele lor de ştiri şi îi vom avertiza despre noul bombardament care va fi programat pe orbitele cele mai scurte, în mai puţin de zece ore, aşa că te rog, Greg, verifică totul la catapultă, la aparatura nucleară şi la aparatura de control. Cu acest ajutor suplimentar, totul trebuie să meargă drept la ţintă.
Wyoh se întoarse cu braţele. I-am cerut numărul 6 şi apoi am zis:
— Greg, lasă-mă pe mine să vorbesc cu Harry.
Şase ore mai târziu, transmiţătorul era pregătit să emită pe Terra. Era o chestie urâtă, pe care o făcusem distrugând aproape în întregime un prospector de rezonanţă folosit în stadiile de început ale proiectului. Dar puteam trimite un semnal audio puternic pe frecvenţa radio. Textele scrise de Stu, cuprinzând avertismentele mele, au fost înregistrate, iar Harry era pregătit să le emită — toţi sateliţii tereştri puteau recepţiona cu mare viteză — de şaizeci de ori mai repede decât viteza normală — şi nu doream ca transmiţătorul nostru să se încingă mai mult decât era necesar. Observarea vizuală îmi confirmase temerile: în jurul Lunii, pe orbite, se învârteau două nave.
I-am transmis Marii Chine că principalele ei oraşe de pe coastă vor primi un cadou de pe Lună, cu ţinta la zece kilometri în ocean — Pusan, Tsingtao, Shanghai, Saigon, Bangkok, Singapore, Djakarta, Darwin — în afară de vechiul Hong Kong, care va primi o lovitură chiar peste birourile N. F. din Extremul Orient şi le-am spus să evacueze toţi oamenii departe de zona respectivă. Stu adăugase că vorbind de oameni nu se referea la personalul N. F. Ei erau rugaţi să rămână la birou.
India a primit avertismente asemănătoare cu privire la oraşele maritime, dar i s-a comunicat că birourile N. F. vor fi iertate încă o rotaţie, din respect pentru monumentele culturale din Agra şi pentru a se permite evacuarea oamenilor. (Aveam de gând să mai amân lovitura cu încă o rotaţie, din respect pentru profesor. Şi apoi cu încă una, la nesfârşit. La naiba, îşi construiseră birourile lângă cel mai împodobit şi impunător mormânt clădit vreodată, pe care profesorul îl îndrăgea ca pe ochii din cap).
Celorlalte naţiuni le-am transmis să nu facă nici o mişcare, meciul continua în afara terenului lor. Dar să nu se apropie de nici un sediu al N. F., pentru că eram supăraţi şi nici un, birou nu era în siguranţă. Mai mult, era bine dacă plecau din oraşele care aveau cartiere generale ale N. F. — în afara conducătorilor şi spionilor lor, care erau somaţi să rămână pe loc.
Apoi am petrecut următoarele douăzeci şi patru de ore învăţându-l pe Junior să arunce priviri prin radar când cerul era liber sau când credea el că este liber. Aţipeam când puteam, iar Lenore era lângă mine ca să mă trezească la timp pentru următoarea lecţie. Când se terminară stâncile lui Mike, am intrat cu toţii în alertă, nerăbdători să vedem prima piatră a lui Junior, care porni sus cu viteză. Am aşteptat până când ne-am convins că merge cum trebuie — după care am făcut un anunţ Terrei spunându-i unde să se uite după ea şi când să o aştepte, ca să ştie toată lumea că pretenţiile de victorie ale N. F. aveau aceeaşi valoare ca baloanele de săpun — totul era prezentat în frazele cele mai literare, mai jignitoare şi mai dispreţuitoare ale lui Stu, spuse cu accentul lui plin de stil şi eleganţă.
Prima lovitură ar fi trebuit să fie pentru Marea Chină, dar exista o zonă din Directoratul Americii de Nord la care puteam ajunge cu bomba noastră — cea mai de preţ bijuterie a lor, insulele Hawaii. Junior o plasă în triunghiul format de Maui, Molokai şi Lanai. N-am făcut eu programarea, Mike prevăzuse totul. Apoi, repede, am mai trimis zece stânci la intervale scurte (a trebuit să sărim peste un program, apăruse o navă pe cer) şi i-am spus şi Marii Chine când şi unde să le aştepte. Era vorba despre oraşele maritime pe care le neglijasem cu o zi mai înainte.
Ajunsesem la a douăsprezecea piatră, dar m-am gândit că era mai sigur să punem la bătaie toată muniţia decât s-o folosim cu economie şi să dăm impresia că suntem pe terminate. Am programat şapte stânci pentru oraşele indiene de pe coastă, alegând noi ţinte — iar Stu îi întrebă suav pe pământeni dacă fusese evacuată Agra. Dacă nu, spuneţi-ne, vă rog, imediat. (Dar n-am trimis nici o stâncă spre ea).
Egiptului i s-a spus să-şi ia navele din Canalul de Suez -era o cacealma, aveam o rezervă de cinci proiectile. Ultimele.
Apoi am aşteptat.
Impact la Lahaina Road — ţinta din Hawaii. Arăta bine văzut prin amplificare. Mike putea fi mândru de Junior.
Am aşteptat din nou.
Cu treizeci şi şapte de minute înainte de impactul primei bombe pe coasta chineză, Marea Chină denunţă acţiunile Naţiunilor Federative, ne recunoscu independenţa şi se oferi să negocieze cerinţele noastre — iar eu mi-am scrântit un deget tot apăsând butoanele de deviere.
Apoi am tot apăsat la butoane, cu tot degetul meu bolnav. India sărise şi ea să ne recunoască, urmând China.
Ne recunoscu şi Egiptul. Şi alte naţiuni au început să bată la uşa negocierilor.
Stu informă Terra că am oprit bombardamentele, doar le-am oprit, nu le-am anulat. Şi luaţi-vă imediat navele de pe cerul nostru — ACUM! — şi apoi putem sta de vorbă. Dacă nu pot ajunge acasă din lipsă de combustibil, atunci le lăsăm să aterizeze la o distanţă mai mare de cincizeci de kilometri de orice oraş de pe hartă şi să aştepte ca să li se accepte predarea. Dar eliberaţi-ne cerul, acum!
Am întârziat acest ultimatum câteva minute pentru a permite unei nave să treacă dincolo de orizont. Nu vroiam să riscăm — o singură rachetă şi s-ar fi ales praful de Luna.
Dar am aşteptat.
Se întoarse echipa de cablare. Fuseseră până în Luna City şi găsiseră spărtura, dar deasupra locului cu pricina erau mii de tone de piatră sfărâmată care i-au împiedicat să repare ceva. Au făcut cum s-au priceput mai bine, s-au întors la suprafaţă, au ridicat un releu provizoriu şi l-au orientat în direcţia în care credeau că este Luna City. Lansaseră rachete de semnalizare la intervale de zece minute, sperând că vor fi văzute de cineva din oraş, care va înţelege şi va îndrepta un releu în direcţia respectivă. S-a stabilit vreo comunicaţie?
Nu.
Am aşteptat.
Echipa de cablare raportă că o navă, care apăruse la intervale regulate timp de nouăsprezece minute, nu mai apăruse din nou. Zece minute mai târziu, au raportat că încă o navă lipseşte la apel.
Am ascultat mesajul şi am aşteptat.
Marea Chină, vorbind în numele puterilor cu drept de veto, acceptă armistiţiul şi declară că aveam cerul liber. Lenore izbucni în lacrimi de fericire şi îi sărută pe cei care erau în preajmă.
După momentul emoţionant — un bărbat nu poate gândi când este îmbrăţişat de femei, mai ales dacă cinci dintre ele nu-i sunt neveste — am revenit la realitate şi am spus: