Problemele paznicilor nu se terminaseră aici. Nu era un spectacol plăcut să-i vezi pe copii maimuţărindu-se, imitând în batjocură fiecare mişcare pe care o faci, alergând de colo-colo, strigând tot felul de cuvinte porcoase şi făcând gesturi obscene. Toate astea reprezentau o insultă gravă pentru paznici.
Unul n-a mai suportat şi l-a lovit pe un băieţel, scoţându-i câţiva dinţi. Rezultatul nu s-a lăsat aşteptat, un lunar şi doi paznici morţi.
După acest incident, paznicii n-au mai luat în seamă manifestările „prietenoase” ale copiilor.
Nu trebuia să organizăm noi treaba asta, ci doar s-o încurajăm puţin. N-aţi fi crezut că o bătrânică dulce ca soţia mea senioară va încuraja comportamentul urât al copiilor, dar vă asigur că a făcut-o.
Sunt o grămadă de lucruri care îi deranjează pe oamenii singuri, aflaţi departe de casă, iar unele din aceste mici neplăceri erau iniţiate de noi. Dragonii Păcii fuseseră trimişi pe „Pietroi” fără nici un detaşament de consolare.
Existau pe Lună şi femei frumoase, încântătoare, care de la o vreme începură să hoinărească prin staţii, îmbrăcate cât se poate de sumar. Umblau aproape goale şi se parfumau din belşug cu parfumuri cu mirosuri senzuale, puternice. Nu se luau de jachetele galbene, nici nu le băgau în seamă, ci treceau pe lângă ei sau prin faţa lor, mişcându-şi şoldurile aşa cum numai „o femeie lunară poate să o facă (o femeie de pe Terra nu poate merge aşa, pentru că e trasă în jos de forţa gravitaţiei, care e de şase ori mai mare decât pe Lună).
De câte ori apăreau, era ca la circ. Se auzeau fluierături vesele şi strigăte de bucurie la adresa frumuseţii lor şi râsete zeflemitoare la adresa băieţilor în galben. Nimeni nu se abţinea să zică ceva, de la bărbaţii maturi, până la băieţandrii cărora abia le mijiseră tuleiele. Primele fete care au primit sarcina asta au fost damele de consumaţie, dar s-au găsit atât de multe voluntare, încât profesorul a spus că nu mai era nevoie să cheltuim atâţia bani cu prostituatele. Sigur, avea dreptate, chiar şi Ludmilla, timidă ca o pisicuţă, vroia să încerce şi ea, dar i s-a tăiat elanul prin interdicţia fermă a lui Mami. Dar încercă Lenore, care era cu zece ani mai mare decât Ludmilla şi era şi cea mai drăguţă din familie, iar Mami nu mai zise nimic. Lenore se întoarse îmbujorată, emoţionată şi încântată de sine, gata să înfrunte din nou inamicul. Asta era ideea ei, încă nu aflase că se pune la cale o revoluţie.
În perioada asta m-am întâlnit mai rar cu profesorul, între patru ochi de obicei, niciodată în public. Dar cele mai multe întâlniri le aveam la telefon. La început am avut o problemă, pentru că la fermă nu exista decât un singur telefon la douăzeci şi cinci de oameni, iar cei mai mulţi dintre ei erau tineri şi vorbeau la telefon de nu se mai opreau, ore întregi. Mimi a fost dură cu ei, copiilor li s-a permis un singur telefon pe zi, o convorbire de maxim nouăzeci de secunde. Pedepsele erau pe măsura depăşirii timpului de convorbire telefonică, dar temperate totuşi de bunătatea ei, făcând uneori mici excepţii. Întotdeauna aceste permisiuni erau însoţite de-o mică predică de genuclass="underline" „Când am venit pe Lună prima dată, nu existau telefoane particulare. Voi, copii, nu ştiţi cât de plăcut este să…”
Am fost una din familiile înstărite care şi-a instalat printre primele telefon. Asta s-a întâmplat pe vremea când am fost primit în familie. Eram destul de bogaţi, pentru că nu cumpăram decât ceea ce nu se producea la fermă. Lui Mami nu-i plăcea telefonul, deoarece ratele plătite la „Luna City Co-op Comm Company” ajungeau în mare parte la Autoritate. N-a reuşit să înţeleagă de ce nu puteam să fur un serviciu telefonic la fel de simplu cum furasem curent electric. („De ce nu, Manuel, din moment ce ştii totul despre astfel de lucruri?”) N-o interesa faptul că un aparat telefonic face parte dintr-un sistem în care trebuie să se potrivească.
Până la urmă, l-am furat. La telefoanele furate, problema' este cum să primeşti un apel din exterior, pentru că degeaba ai ton dacă nu eşti înregistrat undeva, sistemul de conexiuni telefonice nu te are în fişier şi atunci nu există nici un semnal care să-i comande să-ţi facă legătura.
Odată ce Mike s-a alăturat conspiraţiei, conexiunea n-a mai fost o problemă. Aveam în atelier tot ce-mi trebuia, am mai cumpărat unele şi-am aruncat lucrurile de Care nu aveam nevoie. Am dat o gaură de la atelier până la dulapul telefonului şi încă una până la camera lui Wyoh. Era un perete de stâncă solidă, dar l-am rezolvat cu un burghiu laser ataşat la un stilou subţire, care a făcut minuni. Am deconectat telefonul înregistrat, am făcut o cuplare la linie printr-un fir şi am ascuns-o. Mai aveam nevoie de nişte receptoare derivate şi de un microfon în camera lui Wyoh, iar pentru mine de un circuit de creştere a frecvenţei peste nivelul audio obişnuit pentru a nu se auzi nimic pe linia telefonică a familiei Davis şi apoi de un convertor pentru refacerea sunetelor primite.
Trebuia să fac toate modificările fără să mă vadă nimeni şi asta era într-adevăr o problemă, dar s-a ocupat Mami de ea.
Restul era treaba lui Mike. Nu am făcut nici un aranjament al conexiunilor. De-atunci am folosit codul MYCROFTXXX când sunam de la un alt telefon. Mike asculta tot timpul în atelier şi în camera lui Wyoh. Dacă auzea vocea mea sau a lui Wyoh spunând „Mike”, răspundea, dacă erau alte voci, nu răspundea. Nu greşea niciodată, pentru că tiparele vocale erau pentru el la fel de distincte ca amprentele pentru oameni.
Am mai făcut câteva modificări minore, am etanşat uşa camerei lui Wyoh, uşa atelierului avea deja izolaţie fonică, am ascuns aparatul lui Wyoh şi al meu, am pus semnale care îmi arătau dacă e singură în cameră şi cu uşa încuiată sau dacă e ocupată sau are musafiri. Am făcut toate astea pentru siguranţă, ca să putem vorbi cu Mike sau unul cu altul, sau să aranjăm o discuţie cu noi doi, profesorul şi Mike. Mike îl suna pe profesor oriunde s-ar fi aflat. Dacă era afară, profesorul îl suna pe Mike de la un telefon mai discret. Sau poate că eu sau Wyoh trebuia să fim găsiţi. Cel mai important lucru era să nu întrerupem legătura cu Mike.
Deşi nu puteam forma nici un număr de la telefonul meu clandestin, puteam să vorbesc cu Mike şi să-i cer orice număr doream de pe Lună prin sistemul „Sherlock”. Nu era nevoie să-i spun numărul, pentru că Mike le avea înregistrate pe toate şi-mi făcea legătura mai repede decât aş fi făcut-o eu.
Începusem să întrevăd posibilităţi nelimitate într-o centrală telefonică vie care era de partea noastră. Am obţinut de la Mike un număr neconectat la reţea şi i l-am dat lui Mami ca să-l sune pe Mike dacă avea nevoie de mine. S-a împrietenit cu Mike, crezând în continuare că e bărbat şi nu computer. Vestea s-a răspândit repede în familie. Într-o zi, când am venit acasă, o aud pe Sidris:
— Mannie, dragule, te-a sunat prietenul tău cu voce frumoasă, Mike Holmes. A zis să-l suni.
— Mersi, scumpo. Am să-l sun.
— Când îl inviţi la cină, Man? Probabil că e un tip drăguţ.
I-am spus că gospodin Mike are respiraţia urât mirositoare, e păros ca o maimuţă şi nu suportă femeile.
Sidris trase o înjurătură, profitând de absenţa lui Mami.
— Mincinosule, ţi-e teamă să mă laşi singură cu el. Crezi că aş putea să plec din familie pentru el?
Am bătut-o pe umăr prieteneşte şi i-am spus că da, ăsta ar fi un motiv. Apoi le-am povestit profesorului şi lui Mike scena cu Sidris. Profesorul rămase pe gânduri, iar Mike începu să flirteze şi mai abitir cu nevestele mele.
Am început să învăţ tehnicile conspiraţiei şi i-am zis profesorului că revoluţia poate fi o artă. N-am uitat şi nici nu m-am îndoit de previziunea lui Mike că Luna mai avea doar şapte ani până la dezastru. Dar nu mă gândeam la asta, ci la detaliile fascinante, pretenţioase pe care le presupunea pregătirea revoluţiei.