Profesorul subliniase de mai multe ori că cele mai dificile probleme ale unei conspiraţii sunt comunicaţiile şi securitatea, arătând că ele se află în contradicţie una faţă de cealaltă. Cu cât comunicaţiile sunt mai uşor de stabilit, cu atât riscul este mai mare în domeniul securităţii. Dacă securitatea este prea strictă, organizaţia poate fi paralizată de tehnicile de siguranţă. Profesorul ne mai explicase că sistemul celular era un compromis între două rele.
Dar am acceptat sistemul celular pentru că era necesar să înlăturăm pierderile datorate spionilor, chiar şi Wyoh recunoştea că organizaţia nu ar fi mers fără compartimentare, după ce aflase ce de spioni fuseseră în vechea organizaţie.
Nu-mi plăcea încetineala comunicaţiilor din sistemul celular. Ca şi în cazul dinozaurilor din trecut de pe Terra, dura prea mult ca să trimiţi mesajele de la un capăt la altul.
Aşa că am stat de vorbă cu Mike.
Am înlăturat canalele cu multe legături pe care i le sugerasem profesorului. Am reţinut celulele, dar am bazat securitatea şi comunicaţiile pe posibilităţile nelimitate ale zăpăcitului super-inteligent Mike.
Comunicaţiile: am stabilit un arbore ternar al numelor „de partid”:
Preşedinte: gospodin Adam Selene (Mike).
Celula executivă: Bork (eu), Betty (Wyoh), Bill (profesorul).
Celula lui Bork: Cassie (Mami), Colin, Chang.
Celula lui Betty: Calvin (Greg), Cecilia (Sidris), Clayton.
Celula lui Bilclass="underline" Cornwall (Finn Nielsen), Carolyn, Cotter şi tot aşa mai departe. La a şaptea legătură George îi supervizează pe Herbert, Henry şi Hallie. Când ajungem la acel nivel, avem nevoie de 2187 nume cu litera H, dar am lăsat asta pe seama computerului nostru, care le-a găsit sau le-a inventat. Fiecare recrut primea un nume de partid şi un număr de telefon de urgenţă care, în loc să circule prin prea multe legături, era conectat direct la „Adam Selene”, Mike.
Securitatea se baza pe un dublu principiu: să nu ai încredere în nici o fiinţă umană, dar să crezi orbeşte în Mike.
Prima jumătate a principiului e cruntă, dar indiscutabilă. Orice om poate fi înfrânt cu droguri sau cu alte metode dezgustătoare. Singura metodă de apărare este sinuciderea, dar aceasta poate fi imposibil de realizat uneori. Există metoda „otrăvii din dintele găurit”, clasică sau modernă. Profesorul a văzut că şi eu şi Wyoh eram echipaţi cu un asemenea dinte, pentru orice eventualitate. N-am ştiut ce i-a spus lui Wyoh ca prieten vechi ce-i era, dar din moment ce eu nu mi-am folosit niciodată otrava din dinte, n-are sens să intru în detalii obscure. Nu cred că m-aş sinucide vreodată, n-am stofa de martir.
Mike n-ar fi avut de ce să se sinucidă dacă ar fi fost prins. Nu putea fi drogat, nu putea fi torturat, pentru că nu simţea nici o durere. Toate informaţiile în legătură cu noi le ţinea într-o placă de memorie separată, programată astfel încât să fie accesibilă numai la auzul vocilor noastre şi, pentru că omul e o fiinţă supusă slăbiciunii, am mai adăugat o cheie, cu care oricare dintre noi i-ar fi putut bloca pe ceilalţi doi în caz de urgenţă. După părerea mea, ca cel mai bun specialist în computere de pe Lună ce mă aflam, Mike nu putea să şteargă acest cod odată ce i-a fost fixat. Mai mult, nimeni nu putea să-i ceară computerului-şef acest fişier, pentru că nimeni nu ştia că există şi nimeni nu-l bănuia pe Mike ca pe ceva viu, cu conştiinţă. Dar poţi să fii sigur?
Singurul risc venea tot din partea lui Mike, care, odată trezit la viaţă, devenise capricios. Dovedise de mai multe ori capacităţi neprevăzute, îmi imaginez că dacă ar fi dorit, ar fi găsit el o modalitate de a ocoli blocul pe care vroiam să-l distrugem. Dar nu cred că ar fi vrut să ne fenteze. Îmi era loial, doar eram primul şi cel mai vechi prieten, îi plăcea de profesor, cred c-o iubea pe Wyoh. Ei, nu sexual. Asta n-avea nici o importanţă pentru Mike, chiar dacă Wyoh era atrăgătoare. Dar ei s-au înţeles bine încă de la început.
Aveam încredere în Mike. În viaţă trebuie să rişti şi să pariezi. Eu am pariat pe Mike cu viaţa mea.
Ne-am bazat securitatea pe încrederea în Mike pentru orice problemă, iar fiecare dintre noi cunoştea doar atât cât îi era necesar. De exemplu, arborele de nume şi numere. Eu ştiam numele de partid ale colegilor mei de celulă şi ale celor trei aflaţi imediat sub mine, numai de atât aveam nevoie. Mike stabilea numele de partid, desemna câte un număr de telefon pentru fiecare, ţinea un registru cu corespondenţa dintre numele reale şi numele de partid. Să zicem că membrul de partid Daniel (pe care eu nu-l cunosc, pentru că fiind un D se află la două nivele de mine), îl recrutează pe Frank Schultz. Daniel raportează faptul mai sus, fără să dea nici un nume, Adam Selene îl sună pe Daniel, îi desemnează lui Schultz numele de partid Embrook, apoi îi telefonează lui Schultz la numărul primit de la Daniel şi îi dă numele, Embrook, şi un număr de telefon de urgenţă, număr diferit pentru fiecare recrut.
Nici măcar şeful celulei lui Embrook nu ştia numărul de urgenţă dat de Mike. Nu poţi divulga ceea ce nu ştii, chiar dacă eşti drogat sau torturat. Nici măcar din neglijenţă nu are cum să-ţi scape.
Acum, să zicem că am nevoie de camaradul Embrook, dar nu ştiu cine este. S-ar putea să locuiască în Hong Kong sau să fie vânzător la magazinul din colţul străzii mele. În loc să transmit mesajul în jos sperând că va ajunge la el, îl sun pe Mike care-mi face imediat legătura cu Embrook printr-un „Sherlock”, fără să-mi spună numărul lui.
Sau să presupunem că trebuie să dau de camaradul care pregăteşte desenele pe care le vom răspândi în toate cârciumile de pe Lună. Nu ştiu cine e, dar trebuie să vorbesc cu el, a apărut ceva de care trebuie să-l anunţ. Îl sun pe Mike, el ştie totul şi mă pune în legătură cu el, iar acest camarad ştie că totul e în regulă, pentru că Adam Selene ne-a aranjat convorbirea. Camaradul Bork la telefon — nici el nu mă cunoaşte, dar litera B îi spune că sunt un conducător — trebuie să schimbăm asta şi asta. Spune-i şefului celulei tale şi pune-l să verifice, dar tu dă-i drumul la treabă.
Erau mici necazuri — unii camarazi nu aveau telefon, alţii puteau fi găsiţi doar la anumite ore, unele furnicare periferice nu aveau telefon — dar aceste amănunte nu contau pentru noi. Mike le ştia pe toate, iar noi nu ştiam nimic ce ar fi putut pune în pericol pe altcineva în afară de cei câţiva pe care-i cunoşteam personal.
După ce-am hotărât că Mike trebuia să vorbească direct cu fiecare camarad în anumite împrejurări, a fost necesar să-i dăm mai multe voci şi să-l îmbrăcăm, să-l facem tridimensional, să-l creăm pe „Adam Selene, Preşedintele Comitetului Provizoriu al Lunii Libere”.
Nevoia lui Mike de-a avea mai multe voci provenea din faptul că avea un singur decodor de voce, în timp ce capacităţile lui puteau conduce o grămadă de conversaţii în acelaşi timp, ca un şahist profesionist care joacă cu mai mulţi adversari deodată.
O singură voce ar fi creat o gâtuire, organizaţia creştea, iar Adam Selene primea din ce în ce mai multe telefoane şi nu trebuia să pierdem timp pentru a intra pe fir. O întârziere putea să ne fie fatală.
Pe lângă că avea nevoie de mai multe voci, trebuia să fac în aşa fel încât să nu i se audă nici o voce în exterior. Orice îngrijitor de computere care ar fi intrat în camera computerelor, în timp ce noi vorbeam la telefon cu Mike, şi-ar fi pus întrebări, oricât de nătâng ar fi fost, dacă îl surprindea pe computerul-şef vorbind în aparenţă cu el însuşi.