Decodorul de voce voder-vocoder e un dispozitiv foarte vechi folosit pentru computere. Vocea umană este receptată de computer ca o serie de bâzâituri şi şuierături diverse, chiar şi dacă ar fi vocea dulce a unei soprane de coloratură.
Vocoderul transformă bâzâiturile şi şuierăturile în tipare ce pot fi citite de computer. Voderul este o cutiuţă, care are circuite şi controale pentru varierea elementelor în aşa fel încât să se potrivească tiparelor. Un om poate porni un voder, producând o vorbire artificială, dar un computer programat cum trebuie o poate face tot atât de repede, de uşor şi de clar cât poate vorbi un om.
Vocile de pe firul telefonic nu sunt unde sonore, ci semnale electronice, iar Mike nu avea nevoie de partea audio a voder-vocoderului pentru a vorbi la telefon. Undele sonore erau doar pentru oamenii de la celălalt capăt al firului, nu era nevoie de sunete rostite în interiorul camerei lui Mike de la Complexul Autorităţii. M-am hotărât să le îndepărtez, ca nu cumva cineva din exterior să poată afla ceva.
Mai întâi, am lucrat acasă, ajutându-mă de braţul numărul 3. Am făcut o cutiuţă în care am îngrămădit douăzeci de circuite voder-vocoder, fără partea audio. Apoi l-am sunat pe Mike şi i-am spus să se „îmbolnăvească” destul de tare cât să-l neliniştească pe Temnicerul-şef. După care am aşteptat.
Mai făcusem odată şmecheria cu „îmbolnăvitul”. M-am întors la lucru când aflasem că nu mă bănuia nimeni, asta era joi, chiar în săptămâna în care Alvarez introdusese în fişierul Zebra un raport despre măcelul de la Stilyagi Hall. Versiunea lui conţinea numele a o sută de oameni din cei vreo trei sute care fuseseră acolo. Erau trecute mai multe nume: Shorty Mkrum, Wyoh, profesorul şi Finn Nielsen, dar al meu nu era, se pare că nu fusesem observat de spionii lui. Raportul mai scria despre uciderea sângeroasă a nouă ofiţeri din garda Temnicerului-şef, delegaţi cu păstrarea ordinii publice. De asemenea, numea şi trei oameni de-ai noştri care muriseră în încăierare.
O săptămână mai târziu, apăru o completare: „cunoscuta agentă provocatoare Wyoming Knott din Hong Kong Luna, al cărei discurs incendiar incitase, luni 13 mai, la revolta care a costat vieţile a nouă bravi ofiţeri, nu a fost arestată în Luna City şi nici nu s-a întors în locurile pe care le frecventează în mod obişnuit în Hong Kong. Se crede că a murit în masacrul stârnit chiar de ea”. Notiţa recunoştea ceea ce raportul anterior nu menţionase, anume că nu se cunoştea numărul exact al morţilor, iar cadavrele dispăruseră.
Completarea din josul raportului stabilea clar două lucruri: Wyoh nu se putea duce acasă şi nu mai putea să apară blondă.
Pentru că pe mine nu mă reperaseră, mi-am reluat ocupaţiile anterioare, drumurile în public, m-am ocupat de clienţii din săptămâna aceea, înregistrând calculatoare şi fişiere de căutat la biblioteca Carnegie. Restul timpului mi-l petreceam parcurgând împreună cu Mike fişierul Zebra şi alte fişiere speciale. Studiam în camera L de la hotelul Raffles, pentru că încă nu aveam telefonul meu propriu. Toată săptămâna, Mike m-a bătut la cap ca un copil nerăbdător, vrând să afle când vin să mai iau nişte glume. N-am putut să mă duc şi atunci a zis că mi le spune la telefon.
M-am cam supărat, dar mi-am amintit totuşi că, din punctul lui de vedere, analizarea glumelor era la fel de importantă ca eliberarea Lunii şi că nu trebuia să-mi calc promisiunea faţă de un copil.
Dar mai era ceva, eram nerăbdător să aflu dacă puteam să intru în Complex fără să fiu arestat. Ştiam că profesorul era urmărit, motiv pentru care dormea la hotelul Raffles. Nu-l arestaseră, deşi ştiau că fusese la miting şi mai ştiau şi unde doarme. Când am aflat că se făcuseră încercări de arestare a lui Wyoh, am devenit şi mai nerăbdător. Eram în afară de orice pericol? Sau aşteptau să mă-nhaţe în linişte? Trebuia să mă conving.
L-am sunat pe Mike, zicându-i să pretindă că e bolnav, îl doare burtica. A făcut cum i-am spus şi-am fost chemat. N-am avut nici o problemă, nu m-a înhăţat nimeni. În afară de faptul că a trebuit să-mi prezint paşaportul pentru control în staţie şi apoi unui paznic nou, în Complex era linişte şi pace ca de obicei. Am stat la taclale cu Mike, am luat o mie de glume, făcând o înţelegere, vom discuta câte o sută la trei-patru zile — nu mai devreme, i-am spus să se facă bine şi m-am întors în L-City, oprindu-mă în drum ca să-i prezint inginerului-şef nota de plată pentru timpul muncit, pentru călătorie, unelte, materiale, serviciu special şi tot ce mai puteam să adaug.
După asta l-am vizitat periodic pe Mike, cam o dată pe lună. Era o chestie sigură, nu mă duceam decât atunci când eram chemat pentru defecţiuni care depăşeau atribuţiile personalului de întreţinere. Uneori reuşeam să le „repar” repede, alteori reparaţia îmi lua câte o zi întreagă, în care făceam multe teste. Aveam grijă să las urme de scule pe platourile acoperite şi arătam unde fusese defect înainte şi după testele efectuate, cum făcusem analizele, cum reparasem. După fiecare vizită, Mike era ca nou. Eram de neînlocuit.
După ce i-am pregătit noua anexă a voder-vocoderului, l-am rugat să se îmbolnăvească. Am fost chemat în treizeci de minute. Mike se gândise la ceva grozav. „Boala” lui consta în nişte oscilaţii sălbatice ale instalaţiei de condiţionare a aerului din reşedinţa Temnicerului-şef. Creştea şi scădea temperatura într-un ciclu de unsprezece minute, şi oscila presiunea aerului într-un ciclu mai scurt, cam de două secunde, destul ca să enerveze la culme pe cineva, provocându-i perturbări de auz.
Instalaţia de condiţionare a aerului nu ar trebui lăsată pe mâna computerului-şef! În tunelurile Davis avem dispozitive simple de condiţionare a aerului, cu alarmă pentru fiecare cubic, astfel încât oricine să poată face reglajul manual până se descoperă problema. Dacă aerul de la vaci se răceşte, nu sunt afectate cerealele. Dacă se sting luminile de deasupra grâului, nu sunt afectate legumele. Faptul că Mike putea stârni un iad în reşedinţa Temnicerului-şef şi nimeni nu ştia ce să facă, dovedeşte clar că e o prostie să îngrămădeşti totul într-un singur computer.
Mike era foarte bine dispus. Ăsta e genul de umor care-i plăcea cel mai mult. Şi mie mi-a plăcut, i-am dat apă la moară zicându-i s-o ţină tot aşa, apoi am împrăştiat sculele pe jos şi-am scos cutiuţa neagră.
Mecanicul de serviciu veni şi bătu la uşă. Nu i-am răspuns din prima, mi-am scos braţul numărul 5, lăsând un gol. Ştiam că unora le face greaţă să se uite şi întotdeauna chestia asta îi deranja pe toţi.
— Ce naiba vrei? l-am întrebat.
— Ascultă, îmi zise. Temnicerul-şef e turbat ca dracu'. N-ai găsit problema?
— Auzi, transmite-i Temnicerului-şef complimentele mele şi spune-i că am să fac totul ca să-i redau preţiosul confort imediat ce am să găsesc circuitul defect, dacă n-o să mă ţină în loc cu tot soiul de întrebări prosteşti. Ai de gând să stai cu uşa aia deschisă, să-mi intre praf în maşini după ce le-am scos capacele? Tot eşti tu de serviciu, n-ai vrea să-l repari după ce-o să se pună praful? N-am să-mi părăsesc culcuşul cald ca să te ajut pe tine. Poţi să-i spui asta şi afurisitului tău de Temnicer-şef.
— Ai grijă cum vorbeşti, barosane.
— Ba tu să ai grijă, puşcăriaşule. Vrei să închizi uşa aia? Dacă nu, plec şi mă întorc în Luna City.
Şi mi-am ridicat braţul, ţinându-l ca pe o bâtă…
Închise uşa. Nu aveam nici un motiv să-l insult pe bietul om, dar făcea parte din strategie, să-i faci pe toţi să se simtă cât mai nefericiţi posibil. O să i se pară tare greu să fie în serviciul Temnicerului-şef. Eu vroiam să-l fac să i se pară insuportabil.