Hotărârea de a-l face pe Mike o personalitate a apărut ca urmare a faptului că fiecare membru de partid avea nevoie să-i telefoneze din când în când. Sfatul meu cu concertele şi piesele de teatru era doar un efect secundar. La telefon, vocea lui Mike avea o calitate ciudată, pe care n-o observasem în perioada când îl vizitam la Complex. Când vorbeşti la telefon, cu cineva există un zgomot de fond. Îi auzi respiraţia, bătăile inimii, mişcările corpului, chiar dacă nu eşti conştient de asta. Mai mult, chiar dacă vorbeşti de sub o cască, zgomotele pătrund suficient de mult ca să „umple spaţiul”, să-l personalizeze.
Cu Mike nu exista nimic din toate astea.
Vocea lui era „umană” în timbru şi inflexiune, uşor de recunoscut. Era bariton, avea accent de nord-american cu nuanţe australiene. Ca „Michelle” avea voce de soprană, cu accent franţuzesc. Personalitatea i se dezvoltase, căpătase noi valenţe. Când l-am prezentat lui Wyoh şi profesorului, vorbea ca un copil pedant, dar în câteva săptămâni a înflorit. Îl vedeam ca pe un bărbat de vârsta mea.
Când a prins conştiinţă, avea o voce neclară, aspră, greu de înţeles. Acum, vocea îi era limpede, iar alegerea cuvintelor şi pauzele în vorbire erau fireşti, familiare cu mine, şcolăreşti cu profesorul, galante cu Wyoh, variaţii la care te aştepţi de la un adult.
Dar fundalul sonor era zero. O tăcere totală.
L-am umplut. Mike avea nevoie de câteva sugestii. Nu şi-a compus o respiraţie zgomotoasă, în mod normal nici n-ai fi observat-o. Dar era atent la nuanţe. „Scuză-mă, Mannie, eram în baie când a sunat telefonul”, şi auzeai o respiraţie precipitată. Sau: „Mâncam, dă-mi voie să înghit”. Chiar şi cu mine a început să-şi folosească micile „artificii” umane, odată ce s-a hotărât că trebuie să fie un „corp omenesc”.
L-am alcătuit cu toţii pe „Adam Selene” discutând la hotelul „Raffles”. Câţi ani are? Cum arată? E căsătorit? Unde locuieşte? Ce munceşte? Ce îl pasionează?
Am hotărât că Adam are în jur de patruzeci de ani, e sănătos, bine făcut, educat, interesat de toate artele şi ştiinţele, bun cunoscător al istoriei, şahist bun, fără prea mult timp liber. E însurat în stilul cel mai des întâlnit, o căsnicie în troikă, cu patru copii, în care el e soţul senior. Soţia şi soţul junior nu fac politică, din câte ştim noi.
Are o frumuseţe masculină aspră, păr cârlionţat, cărunt. E de rasă amestecată, a doua generaţie într-o parte şi a treia în cealaltă parte. După standardele lunare, e bogat, face afaceri în Novylen, în Kongville şi în L-City. Birourile le are în L-City, cu anticamere, are un personal format din douăsprezece persoane, şi un birou personal în care lucrează doar adjunctul şi secretara.
Wyoh a vrut să ştie dacă e încurcat cu secretara. I-am zis s-o lase baltă, e ceva intim. Wyoh spuse indignată că nu era o simplă curiozitate din partea ei — nu încercam noi să conturăm personajul?
Am hotărât că birourile lui erau în Domul vechi, pe rampa trei, la sud, în inima districtului financiar. Dacă cunoşti bine L-City, îţi aduci aminte că unele birouri au ferestre peste nivelul Domului, cu vedere în afară. Trebuia să ţin seama de asta pentru efectele sonore ale mediului înconjurător.
Am făcut o schiţă pe podea şi, dacă biroul ăla ar fi existat, ar fi trebuit să se afle între Aetna Luna şi Greenberg #amp# Co. Am folosit un recorder de buzunar pentru a înregistra sunetele din acel loc. Mike le completă ascultând la telefoanele de acolo.
De-atunci, când îl sunam pe Adam Selene, telefonul lui nu mai era mort. Întotdeauna răspundea cineva. Dacă răspundea „Ursula”, secretara, mesajul era: „Selene Associates. Luna va fi liberă!” Apoi, zicea: „Aşteptaţi un moment. Gospodin Selene este la alt telefon”, după care auzeai că se trăgea apa la un WC şi ştiai că ţi-a zis o minciunică. Uneori, răspundea Adam: „Adam Selene la telefon. O secundă, să închid sistemul video”. Sau răspundea adjunctuclass="underline" „Aici e Albert Ginwallah, asistentul personal al domnului Adam Selene. Libertate Lunii! Dacă e o problemă de partid, aşa cum cred că e, numele pe care mi l-aţi spus presupun că e numele de partid, vă rog, daţi-i drumul. Eu mă ocup de asemenea treburi pentru preşedinte”.
Ultima variantă era o cursă, pentru că fiecare camarad fusese instruit să vorbească numai cu Adam Selene. Nu se lua nici o măsură disciplinară împotriva celor care înghiţeau momeala. Şeful de echipă al respectivului era avertizat că nu trebuia să încredinţeze nici un secret important camaradului respectiv.
Am auzit ecouri. Sloganurile „Luna liberă!” sau „Luna va fi liberă!” au prins în mijlocul tinerilor şi, mai apoi, în rândurile cetăţenilor serioşi. Prima dată când am auzit sloganul într-o convorbire de afaceri, aproape că mi-am muşcat limba. L-am sunat pe Mike şi l-am întrebat dacă persoana era membru al partidului. Nu era. I-am recomandat lui Mike să cerceteze arborele partidului şi să vadă dacă poate fi recrutat de cineva.
Dar ecoul cel mai interesant l-am auzit în fişierul Zebra. „Adam Selene” a apărut în fişierul şefului spionilor la mai puţin de o lună de la crearea lui, cu notiţa că era un nume de acoperire pentru conducătorul unui nou partid ilegal.
Spionii lui Alvarez s-au ocupat de Adam Selene. Lună după lună, dosarul lui din fişierul Zebra creştea: „Individ vârstă medie, 34-45 de ani, birouri pe partea sudică a Domului vechi; program de birou între 9-18, în afară de sâmbăta, dar convorbirile sunt preluate şi la alte ore, are o casă în interiorul spaţiului urban presurizat şi nu face mai mult de şaptesprezece minute până la serviciu. Are copii. Face afaceri cu bunuri de larg consum şi afaceri de fermă. Merge la teatru, concerte. Se implică în viaţa culturală. Probabil este membru al Clubului de şah Luna City şi al Clubului de şah Luna. Joacă ricochet şi alte sporturi dure la ora prânzului, probabil la Clubul Atletic Luna City. Îi plac mâncărurile rafinate, dar are grijă de siluetă. Are o memorie de elefant şi abilitate matematică. Este genul de om de acţiune, gata să ia decizii rapide sub presiune”.
Un spion era convins că a vorbit cu Adam la teatru în pauza piesei Hamlet, prezentată de trupa Civic Players. Alvarez a notat descrierea care se potrivea cu imaginea noastră, mai puţin părul creţ.
Fiecare număr de telefon pentru Adam era raportat cu conştiinciozitate, dar Alvarez era înnebunit că numerele erau greşite, de câte ori le verifica. (Nu inexistente, ci greşite. Ne gândisem la chestia asta, iar Mike folosea numere care nu erau atribuite nimănui şi schimba numerele ori de câte ori erau alocaţi noi abonaţi la cele pe care le utilizasem). Alvarez a încercat să dea de urma lui „Selene Associates” presupunând că numărul are o singură cifră greşită — am aflat asta de la Mike, care ascultase la telefonul lui Alvarez când dăduse ordinul. Mike le jucă o festă pe chestia asta: subordonatul, care suna la telefon schimbând cifra, nimerea de fiecare dată la reşedinţa Temnicerului-şef. Aşa că Alvarez a fost chemat la Temnicerul-şef să dea socoteală de ce se-ntâmplă.
Nu puteam să-l cert pe Mike, dar l-am avertizat că orice persoană deşteaptă şi-ar da seama că cineva se ţine de poante cu computerul. Mike îmi zise că nu erau ei atât de deştepţi, încât să se prindă de figură.
Alvarez se învârtea în cerc. De fiecare dată când obţinea un număr al lui Adam, noi localizam un spion, un spion nou, pentru că celor pe care-i reperasem mai înainte nu le dădusem numerele. În schimb, ei erau recrutaţi într-o organizaţie inutilă, în care puteau cel mult să dea informaţii unul despre celălalt, ca un câine care aleargă după propria lui coadă. Cu ajutorul lui Alvarez, descopeream imediat fiecare spion nou. Cred că lui Alvarez nu-i plăceau spionii pe care-i angaja, doi dintre ei dispăruseră şi organizaţia noastră, care avea pe-atunci peste şase mii de membri, nu reuşi niciodată să-i găsească. Cred că fuseseră eliminaţi sau muriseră în timpul interogatoriilor.