N-au stat mult şi au venit după mine. Jack lingea o acadea.
— Pa, mătuşă Mabel. Mulţumesc.
Plecă ţopăind într-un picior, învârtindu-se, ţinându-se după micuţa roşcată, sugând cu importanţă din acadea. Eu şi Sidris am plecat acasă.
La întoarcere, ne aştepta un raport.
— A intrat la Leagănul de Copii şi n-a mai ieşit de-acolo. Să mai stau?
— Mai stai un pic, i-am spus lui Wyoh, şi am întrebat-o dacă şi-o mai amintea pe puştoaică.
Da, şi-o amintea, dar nu ştia de unde s-o ia.
— Poţi să-l întrebi pe Finn.
— Da' pot să fac ceva mai bun.
L-am sunat pe Mike.
Leagănul de Copii avea telefon, iar Mike o să asculte. A avut nevoie de douăzeci de minute ca să audă cât de cât bine ce se vorbea în încăperile Leagănului, pentru a face o analiză. Erau multe voci tinere şi era destul de greu să-ţi dai seama care era băiat şi care fetiţă. Dar, în cele din urmă, îmi zise:
— Man, aud trei voci care s-ar potrivi vârstei de care mi-ai vorbit. Două voci răspund la nume care par a fi de băieţi, iar a treia răspunde când cineva strigă Hazel. E o voce de femeie care strigă de mai multe ori Hazel, cred c-o fi îngrijitoarea.
— Mike, uită-te în fişierul vechii organizaţii. Caută la Hazel.
— Patru Hazel, răspunse el imediat, şi iat-o şi pe ea: Hazel Meade, Corpul Auxiliar al Tinerilor Camarazi, adresa Leagănul de Copii, data naşterii: 25 decembrie 2063, greutate 39 de kilograme, înălţime…
— Ea e! Micuţa noastră săritoare! Mersi, Mike. Wyoh, retrage supravegherea. Bună treabă!
— Mike, sun-o pe Donna şi spune-i şi ei despre Hazel.
Am lăsat în seama fetelor recrutarea lui Hazel şi am văzut-o la două săptămâni după ce Sidris a adus-o în gospodărie. Înainte de asta, Wyoh a prezentat un raport suplimentar(se punea o problemă de tactică). Sidris îşi completase celula, dar o vroia pe Hazel Meade la ea. În afară de această abatere, Sidris avea îndoieli cu privire la recrutarea unui copil. Tactica noastră era să înrolăm adulţi, oricum tineri trecuţi de şaisprezece ani.
Am discutat problema cu Adam Selene şi cu membrii celulei executive.
— Aşa cum văd eu situaţia, am zis, acest sistem de celulă de trei este ca să ne servească, nu ca să ne constrângă activitatea. După părerea mea, camarada Cecilia (numele de partid al lui Sidris) poate să mai aibă un membru în plus. Nu cred că este un impediment şi nici un pericol real pentru securitate.
— Sunt de aceeaşi părere, spuse profesorul. Dar propun ca membrul suplinitor să nu facă parte din celula Ceciliei, adică să nu-i cunoască pe ceilalţi decât în cazul în care îndatoririle pe care i le dă Cecilia fac ca asta să fie o necesitate. Mai e o problemă, nu cred c-ar trebui recrutată la vârsta ei, e totuşi prea mică.
— Aşa e. Vreau să vorbim despre vârsta acestui copil.
— Prieteni, zise Mike cu modestie (timid pentru prima dată după săptămâni întregi de când era preşedintele executiv Adam Selene, mai mult decât o maşină singuratică) — poate că ar fi trebuit să vă spun, dar am permis deja variaţii asemănătoare. Nu am crezut că sunt necesare discuţii…
— Da, Mike, aşa e, îl linişti profesorul. Un preşedinte trebuie să-şi folosească propria judecată. Care e cea mai mare celulă a noastră?
— Cinci. O celulă dublă, formată din trei de bază şi doi suplimentar.
— Nu s-a întâmplat nici un rău. Dragă Wyoh, Sidris şi-a luat angajamentul să facă din acest copil un camarad adevărat? Să-i spună că noi ne-am dedicat revoluţiei… cu toată vărsarea de sânge, dezordinea şi dezastrul posibil care se întrevăd?
— Asta a şi cerut.
— Dar, doamnă dragă, noi ne riscăm vieţile, însă ştim de ce o facem. Ca să faci asta, trebuie să înţelegi moartea. Copiii rareori pot înţelege că şi ei pot muri ca toţi ceilalţi. Am putea defini maturitatea în funcţie de capacitatea de înţelegere a morţii şi de acceptarea condamnării cu seninătate.
— Profesore, am spus, cunosc copii foarte maturi pentru vârsta lor. Pe pariu, şapte la doi, că unii dintre ei sunt membri ai partidului.
— Nu fac pariu, amice. Există nenorocul ca cel puţin jumătate dintre ei să nu treacă testul de maturitate şi s-ar putea s-o aflăm în modul cel mai rău cu putinţă la sfârşitul nebuniei noastre.
— Profesore, insistă Wyoh. Mike, Mannie. Sidris e convinsă că această copilă e matură, că poate să facă faţă oricăror condiţii. Şi eu o cred.
— Man, ce zici? mă întrebă Mike.
— Hai să găsim o modalitate ca şi profesorul s-o cunoască şi să-şi formeze o părere. Pe mine m-a cucerit. M-a impresionat stilul ei îndrăcit de a se lupta. Altfel, nici n-aş fi început căutarea.
Am suspendat şedinţa şi n-am mai discutat nimic despre asta. La puţin timp după aceea, Hazel a apărut la cină, ca invitata lui Sidris. Nu a dat nici un semn că m-ar fi recunoscut şi nici eu nu m-am comportat ca şi cum aş fi ştiut-o de undeva. Am aflat, la mult timp după întâlnirea de la masă, că mă recunoscuse nu numai datorită braţului meu stâng, ci şi pentru că blonda înaltă din Hong Kong îmi pusese şapca pe cap şi mă sărutase. Mai mult, în ciuda schimbării perfecte, Hazel a recunoscut-o pe Wyoh după voce, singurul lucru pe care n-a putut să şi-l deghizeze.
Dar mă bazam pe Hazel. Ştiam că n-o să sufle o vorbă. Dacă s-a gândit vreodată că şi eu făceam parte din conspiraţie, n-a arătat niciodată că ar şti ceva.
Istoria copilului îi explică purtarea, aşa cum educaţia îi explică caracterul. A fost deportată împreună cu părinţii la o vârstă fragedă, era mai mică decât Wyoh. Tatăl ei era ocnaş şi a murit într-un accident, lucru pe care mama ei l-a pus pe seama indiferenţei Autorităţii faţă de siguranţa coloniştilor condamnaţi. Mama ei a murit când Hazel împlinise cinci ani şi fetiţa nu i-a cunoscut cauza morţii. De atunci trăia în orfelinatul din care am cules-o noi. Nu ştia de ce fuseseră deportaţi părinţii ei, se gândea că poate din cauza unor activităţi subversive, dar amândoi erau condamnaţi. De la mama ei a moştenit ura aprigă împotriva Temnicerului-şef.
Familia care conducea Leagănul de Copii o acceptase. Hazel cosea şervete, spăla vasele, făcea curăţenie. Era destul de mare ca să-i încredinţezi tot felul de munci în gospodărie. Învăţase singură să citească, putea bate scrisori la maşină, dar nu ştia să scrie de mână. Matematică ştia destul cât să se descurce cu număratul banilor.
S-a iscat zarvă când a trebuit să plece din orfelinat. Proprietara şi soţii ei pretindeau că Hazel mai datorează câţiva ani de muncă. Hazel rezolvă problema lăsându-şi acolo hainele şi câteva obiecte de valoare. Mami s-a supărat rău şi a vrut să înceapă imediat un scandal ca să-i termine pe certăreţii care o indignaseră cu pretenţiile lor meschine. Dar, ca şef al celulei ei, am potolit-o spunându-i că nu am nici un interes ca familia mea să ajungă în atenţia opiniei publice. Am scos nişte bani şi i-am spus lui Mami că partidul va suporta toate cheltuielile pentru necesarul lui Hazel. Mami refuză banii, ceru consiliu de familie, apoi se duse cu Hazel în oraş şi făcu cheltuieli nesăbuite, cumpărându-i toate cele necesare.
Am adoptat-o pe Hazel. Acum, adoptarea unui copil înseamnă multă birocraţie şi hârţogăraie, dar pe vremea aceea era mai simplu, ca şi cum am fi adoptat o pisicuţă.
S-a iscat un alt scandal când Mami a vrut s-o înscrie pe Hazel la şcoală, fapt care nu se potrivea nici cu ceea ce avea Sidris în minte, nici cu ceea ce aştepta Hazel ca proaspătă membră a partidului. Am intervenit din nou şi Mami a înţeles situaţia doar pe jumătate. S-a ajuns la un compromis. Hazel a intrat la o şcoală din apropierea ecluzei treisprezece, lângă care era şi salonul lui Sidris. (Sidris avea o afacere bună, pentru că era destul de aproape ca să folosească apă nelimitat fără să bage cineva de seamă, de pe conducta de retur). Hazel avea ore dimineaţa, iar după-amiaza o ajuta pe Sidris, cosea rochii, aranja prosoapele, le spăla pe doamne pe cap, învăţa meserie — făcea orice dorea Sidris.