Adică, era căpitanul Haimanalelor de pe Baker Street.
Cât a stat la orfelinat, Hazel se ocupase de copiii mai mici ca ea, care o îndrăgiseră. Putea să obţină orice de la ei, pentru că ştia să se poarte cu ei, înţelegea ce spuneau atunci când un om în toată firea ar fi crezut că vorbesc păsăreşte. Ea reprezenta liantul între partid şi cei mai mulţi dintre auxiliarii juniori. Ştia cum să transforme totul în joacă. Chiar şi sarcinile mai grele, pe care i le încredinţam, deveneau o joacă cu reguli pe care ea le stabilea şi nu-i lăsa pe copii să înţeleagă că era vorba de ceva serios pentru adulţi, ci pentru ei, ceea ce era cu totul altceva.
De exemplu, să zicem că un puşti care nu ştie să citească este prins cu manifeste, lucru care s-a întâmplat nu numai o dată, de altfel. După ce Hazel i-a făcut băieţelului instructajul de rigoare, iată cum au ieşit lucrurile:
SOLDATUL: De unde ai astea, copilule?
HAIMANAUA DE PE BAKER STREET: Nu sunt copil, sunt băiat mare.
SOLDATUL: Bine, băiat mare ce eşti, de unde ai astea?
H. B. S.: Mi le-a dat Jackie.
SOLDATUL: Cine e Jackie?
H. B. S.: Jackie, cine să fie?
SOLDATUL: Dar care e numele celălalt?
H. B. S.: Al cui?
SOLDATUL: Al lui Jackie.
H. B. S. (batjocoritor): Jackie e fată!
SOLDATUL: Bine, bine, şi unde locuieşte?
H. B. S.: Cine?
Şi tot aşa, la toate întrebările răspunsul invariabil era „Mi le-a dat Jackie”, încât îl înnebunea pe soldatul care-l prinsese cu manifeste. Din moment ce Jackie nu exista şi nu avea alt nume, adresă, nu era nici un pericol. Copiilor le făcea plăcere să-şi bată joc de oamenii în toată firea, mai ales de gărzi, odată ce învăţaseră cât de uşor poate fi.
Mare lucru nu se întâmpla. În cel mai rău caz, se confiscau manifestele. Chiar şi echipele Dragonilor Păcii se gândeau de două ori înainte să pună mâna pe vreun copilaş. Da, începusem să avem echipe ale Dragonilor în interiorul lui Luna City — le era teamă să patruleze câte unul, pentru că unii se aventuraseră singuri în misiune şi nu se mai întorseseră.
Când Mike s-a apucat să facă versuri, poezii după părerea lui, n-am ştiut dacă trebuie să plâng sau să râd. Mai vroia să le şi publice! Chestia asta dovedeşte cât de tare a corupt umanitatea această maşină în aparenţă inocentă, încât vrea acum să-şi vadă şi numele tipărit în văzul tuturor!
— Mike, i-am spus, pentru numele lui Bog! Ce-ai păţit? Ţi-au explodat toate circuitele sau ai plănuit să ne dai de gol?
Înainte să aibă timp de replică, se amestecă profesoruclass="underline"
— Stai aşa, Manuel, cred că există o posibilitate. Mike, ce-ai zice de un pseudonim literar?
Şi aşa s-a născut „Simon Jester”. Se pare că Mike şi-a găsit acest nume amestecând literele la întâmplare. Dar pentru versurile serioase folosea un alt nume, numele lui de partid, Adam Selene.
Poeziile lui Simon erau versuri proaste, triviale, subversive, mergând de la glume tăioase la adresa personalităţilor din Luna City, până la atacuri virulente împotriva Temnicerului-şef, sistemului, Dragonilor Păcii, turnătorilor. Le întâlneai peste tot, pe pereţii WC-urilor publice, pe bucăţi de hârtie împrăştiate în capsulele metroului sau în cârciumi. Întotdeauna semna cu Simon Jester şi avea un desen făcut cu un băţ de chibrit ars, care reprezenta un drăcuşor cu coarne, cu un zâmbet larg şi o coadă în formă de furculiţă. Uneori, drăcuşorul îl împingea pe un grăsan cu o furcă. Alteori, apărea doar faţa drăcuşorului cu coarne, rânjind malefic. La scurt timp, apărură peste tot doar rânjetul şi coarnele care însemnau: „Simon a trecut pe-aici”.
Din ziua în care a apărut, în întreaga Lună Simon nu s-a mai oprit. Curând a început să aibă ajutoare voluntare şi necunoscute, versurile şi desenele lui, atât de simple pentru oricine, au apărut în mai multe locuri decât îşi plănuise. Această zonă de acţiune mai largă se datora probabil călătorilor. Au apărut şi în interiorul Complexului, dar asta nu mai venea de la noi. Niciodată nu recrutam personal civil din cadrul Complexului.
După vreo trei zile, a apărut o poezioară foarte dură, care vorbea despre grăsimea Temnicerului-şef, rod al obiceiurilor lui dezgustătoare. Apoi, această poezioară a apărut pe etichete lipite cu clei, undeva foarte sus, de unde nu le puteai atinge şi avea un desen puţin schimbat din care îl recunoşteai cu uşurinţă pe Mort Nesuferitul. Nu le-am făcut noi, nu le-am lipit noi. Dar au apărut în L-City, în Novylen, în Hong Kong, erau lipite peste tot, pe telefoanele publice, pe stâlpii din coridoare, pe ecluzele de presiune, pe şinele rampelor, peste tot unde se putea lipi ceva. L-am pus pe Mike să-mi facă o numărătoare simplă şi mi-a raportat că numai în L-City erau peste şaptezeci de mii de asemenea etichete.
Nu ştiam nici o tipografie din L-City care să se bage într-o afacere atât de riscantă sau să fie echipată cu tot necesarul pentru aşa ceva. Mă întrebam dacă nu mai exista vreo altă organizaţie revoluţionară.
Versurile lui Simon aveau un succes atât de mare, încât el pătrundea peste tot ca un strigoi, şi n-au fost lăsaţi deoparte nici Temnicerul-şef şi nici şeful securităţii. „Dragă Morty Nesuferitule”, scria într-o scrisoare, „te rog să fii atent mâine de la miezul nopţii la patru dimineaţa. Dragoste şi sărutări, Simon”, cu un desen cu coarne şi un rânjet diavolesc. Cu aceeaşi poştă primi şi Alvarez o scrisoare: „Dragă Mutră buboasă, dacă Temnicerul-şef o să-şi rupă piciorul mâine seară, va fi numai vina ta. Cu loialitate, conştiinţa ta, Simon” — şi din nou cu coarne şi acelaşi rânjet malefic.
Nu pregătisem nimic deosebit, vroiam numai ca Mort şi Alvarez să-şi piardă somnul lor fără griji — şi am reuşit. La fel se întâmplă şi cu corpul de gardă, care începuse să sufere de insomnie acută. Mike a făcut primul pas, cel mai important de altfel, l-a sunat pe Temnicerul-şef la anumite intervale, între miezul nopţii şi patru dimineaţa, la un număr neînregistrat public, cunoscut doar de personalul lui. Sunând în acelaşi timp la membrii personalului şi făcându-le legătura cu Mort, Mike nu numai că a creat confuzie, dar l-a făcut pe Temnicerul-şef să se înfurie pe asistenţii lui, refuzând să le creadă nevinovăţia.
Am avut o baftă neaşteptată, Temnicerul-şef era atât de enervat, încât a călcat greşit şi şi-a scrântit o gleznă. Era cât pe ce să-şi rupă un picior. Numai unui nou venit i se poate întâmpla o chestie de-asta când e pe rampă. Alvarez era acolo când s-a petrecut accidentul, iar previziunea lui Simon se adeverise.
În acelaşi fel, s-au mai creat nişte bătăi de cap care le-au dat autorităţilor insomnii. Într-o noapte s-a zvonit că a fost minată catapulta Autorităţii şi că va sări în aer. O sută opt oameni nu pot verifica catapulta de o sută de kilometri în câteva ore, mai ales când cei din detaşamentele Dragonii Păcii nu sunt obişnuiţi cu munca în costumele de presiune. Nu le plăcea meseria pe care erau nevoiţi să o facă. Au fost treziţi la miezul nopţii, pe un soare ucigător, au stat afară mai mult decât trebuia, s-au accidentat şi erau atât de furioşi, încât nu mai lipsea mult şi se isca cea mai mare revoltă din istoria regimentului. Un incident i-a demoralizat complet. A murit un sergent. A căzut sau a fost împins? Accident sau crimă?