Cred că dolarii din Hong Kong nu erau bani în sensul lor financiar legal. Autoritatea nu-i accepta. Pe vremea când am fost pe Pământ, am cumpărat bancnote de-ale Autorităţii ca să-mi pot plăti biletul. Dar mi-am luat şi dolari Hong Kong, care puteau fi folosiţi pe Pământ la o valoare mai mică, ce-i drept, în timp ce banii Autorităţii nu valorau nici cât o ceapă degerată. Bani sau nu, hârtiile Băncii Hong Kong erau girate de bancherii chinezi cinstiţi şi nu erau hârtii fără valoare, tipărite prin decret birocratic. O sută de dolari Hong Kong erau cotaţi la bursă la valoarea de 31, 1 grame de aur (vechea uncie de aur) şi îi puteai schimba la casele de schimb pe aur — pe care-l aduseseră din Australia- sau pe altceva: apă menajeră, oţel de un anumit tip, apă grea din instalaţiile speciale de energie şi alte lucruri folositoare. Puteai cumpăra şi cu bancnote ale Autorităţii, dar preţurile Autorităţii creşteau tot timpul, iar banii se devalorizau. Nu mă pricep la finanţe, a încercat Mike să-mi ţină un curs rapid financiar, dar m-a luat durerea de cap când am văzut cum stau lucrurile. Era important faptul că toţi eram bucuroşi să punem mâna pe hârtiile astea Hong Kong. Bancnotele le acceptam de nevoie şi asta nu numai pentru că uram Autoritatea.
Hong Kong ar fi trebuit să fie fortăreaţa partidului. Dar nu era. Am hotărât că trebuie să-mi asum riscul şi să merg până acolo, riscând să fiu identificat, pentru că nu e uşor unui om cu un singur braţ să treacă neobservat. Era un risc care mă punea în pericol nu numai pe mine, ci şi pe Wyoh, Mami, Greg şi Sidris, dacă eu aş fi căzut. Dar cine spune că revoluţia e o joacă de copii?
Camaradul Clayton era un tânăr japonez — de fapt, nu era prea tânăr, nici nu ştiu cât să-i fi dat, toţi arată tineri până când, dintr-o dată, îi vezi bătrâni., Nici japonez nu cred că era, mai degrabă malaiez sau aşa ceva, dar avea un nume japonez, iar gospodăria şi-o conducea tot pe stil japonez, giri şi gimu erau principiile după care se conducea în viaţă, iar marele meu noroc a fost că datora mult gimu lui Wyoh.
Clayton nu avea strămoşi condamnaţi, ai lui se îmbarcaseră ca voluntari — sub ameninţarea puştii, evident, atunci când Marea Chină îşi consolida imperiul de pe faţa dinspre Pământ a Lunii. Nu m-am gândit că asta ar fi necorespunzător cu criteriile noastre. Ura Autoritatea la fel de tare ca orice vechi deţinut.
Prima oară ne-am întâlnit într-o ceainărie — o speluncă pentru noi, cei din L-City — şi am vorbit două ore tot felul de chestii, în afară de politică. Şi-a făcut o părere despre mine şi m-a invitat la el acasă. Singura mea plângere la adresa ospitalităţii japoneze este baia în care trebuie să te vâri până la bărbie, într-o apă mult prea fierbinte faţă de ceea ce pot eu să suport de obicei.
N-am riscat nimic că m-am afişat în public. Mama-san se pricepea la machiaj tot atât de bine ca şi Sidris, braţul meu social arăta la fel ca unul adevărat, iar un chimono îmi acoperea perfect sudura. În două zile am cunoscut patru celule. Eram „camaradul Bork”, eram machiat, purtam chimono şi tabi, iar dacă printre ei era vreun spion, n-avea nici o şansă să mă identifice în persoana lui Manuel O'Kelly. Am fost cât se poate de scurt la întâlniri, le-am dat cifre şi previziuni şi am vorbit despre un singur lucru, foametea din '82, de peste patru ani.
— Voi sunteţi mai norocoşi, nu o să fiţi atinşi atât de curând. Dar acum, cu noul metro, o să-i vedeţi tot mai mult pe oamenii de pe-aici trecând cu grâu şi cu orez pe care-l vor duce la capul catapultei. O să vă vină şi vouă rândul.
I-am impresionat. Vechea organizaţie, aşa cum o vedeam eu şi din câte auzisem despre ea, se baza pe oratorie, cântece războinice şi emoţii, fiind mai mult o biserică decât un partid de luptă. Eu le-am spus direct:
— Uitaţi care e situaţia, camarazi. Vă las cifrele, verificaţi-le.
Apoi m-am întâlnit separat cu un camarad chinez, inginer de meserie, care îţi transforma orice obiect aşa cum doreai. L-am întrebat dacă a văzut vreodată o armă cu laser destul de mică încât s-o poţi căra ca pe o puşcă. Nu văzuse. I-am spus că sistemul paşapoartelor face dificilă contrabanda, iar el mi-a zis că n-ar trebui să fie prea greu cu bijuteriile — şi-o să vină în Luna City săptămâna viitoare ca să-şi viziteze vărul. I-am mai spus că unchiul Adam va fi tare încântat să aibă veşti de la el.
Ce să mai lungesc vorba, a fost o călătorie cu folos. La întoarcere m-am oprit în Novylen ca să verific un „Foreman”, model mai vechi, cu bandă perforată, pe care-l reparasem mai înainte. Apoi m-am dus să mănânc ceva şi m-am întâlnit cu tatăl meu. Suntem prieteni, dar nu pot spune că ne prăpădim unul de dorul celuilalt. Pot trece câţiva ani fără să ne vedem. Am vorbit, cât am mâncat un sandwich şi am băut o bere, iar când m-am ridicat să plec, mi-a spus:
— Mi-a făcut plăcere să te văd, Mannie. Luna liberă!
I-am răspuns la fel, eram prea uimit ca să mai mă gândesc la un alt răspuns. Bătrânul meu nu făcea politică şi era atât de sceptic când venea vorba de politică, încât dacă ar fi făcut afirmaţia asta în public, ar fi creat senzaţie.
Am ajuns în L-City înveselit şi nu prea obosit, pentru că dormisem de la Torricelli încoace. Am luat-o pe drumul de centură de la staţia Sud, apoi am coborât şi am luat-o pe Aleea de Jos, evitând aglomeraţia de pe Şoseaua principală, şi m-am dus spre casă. Când am trecut pe lângă tribunalul judecătorului Brody, m-am gândit să intru să-l salut. Brody mi-e prieten vechi şi amândoi am avut parte de câte o amputare. După ce şi-a pierdut un picior, s-a retras ca judecător şi-a avut succes. Nu exista pe vremea aia în L-City alt judecător, în afară de Brody, care să nu fi avut şi alte afaceri pe lângă funcţia de la tribunal, măcar acolo o contabilitate sau vânzarea de asigurări.
Dacă doi oameni veneau cu o plângere la Brody şi el nu-i putea convinge că judecata lui e corectă, le dădea onorariul înapoi, iar dacă se luptau, le arbitra duelul fără să pretindă nimic, încercând totuşi să-i convingă să nu folosească cuţitele până la declararea luptei.
Nu era în tribunal când am venit eu, dar avea toca pe birou, semn că era prin zonă. Am dat să plec, când am fost oprit de un grup care intra. Erau nişte stilyagi. Era şi o fată cu ei şi un bărbat mai în vârstă pe care-l împingeau de colo-colo. Era răvăşit, iar hainele aveau ceva special, care îl dădea de gol că e turist.
Şi pe atunci erau turişti. Nu mulţi, dar erau câţiva care veneau de pe Pământ, stăteau la un hotel o săptămână şi se întorceau cu aceeaşi navă sau o aşteptau pe următoarea. Cei mai mulţi se distrau la cazinouri, după ce vizitaseră în prima zi toate locurile mai interesante şi făcuseră o plimbare prostească ieşind la suprafaţă, plimbare nelipsită pentru orice turist care vine pe Lună. Majoritatea lunarilor nu-i bagă în seamă şi le trec cu vederea ciudăţeniile.
Băiatul cel mai mare, de vreo optsprezece ani, probabil şeful lor, îmi zise:
— Unde e judecătorul?
— Nu ştiu. Văd că nu e aici.
Îşi muşcă buzele, părând încurcat.
— Ce se întâmplă? i-am zis.
— O să-l eliminăm pe individul ăsta, îmi zise sobru. Dar vrem să ne confirme judecătorul decizia.