— Căutaţi-l prin cârciumile din împrejurimi. Cred că-l găsiţi voi.
Un băiat cam de paisprezece ani îmi zise:
— Nu sunteţi dumneavoastră gospodin O'Kelly?
— Ba da.
— De ce să nu-l judecaţi dumneavoastră?
Cel mare parcă se linişti.
— Ce ziceţi gospodin, vreţi?
Am ezitat. Sigur, fusesem judecător uneori, cine n-a fost? Dar nu prea mă încânta responsabilitatea asta. Şi totuşi, mă deranja să-i aud pe copiii ăştia vorbind despre eliminarea unui turist. Chestia asta n-ar fi dat bine.
M-am hotărât să intru în joc. Dacă-i bal, bal să fie. I-am zis turistului:
— Mă acceptaţi ca judecător?
Păru surprins.
— Am de ales?
— Bineînţeles, i-am spus calm. Nu vă aşteptaţi să vă ascult dacă nu-mi acceptaţi judecata. Eu nu vă forţez, e viaţa dumneavoastră, nu a mea.
Iar păru surprins, dar nu era speriat.
— Aţi spus viaţa mea?
— Da. Se pare că tinerii ăştia vor să vă elimine. Poate vreţi mai bine să-l aşteptaţi pe judecătorul Brody. Nu ezită, zâmbi şi spuse:
— Vă accept ca judecător, domnule.
— Cum doriţi.
M-am uitat la băiatul cel mare.
— Care sunt părţile care intră în conflict? Doar tu şi prietena ta?
— O, nu domnule judecător, toţi suntem implicaţi.
— Toţi vreţi să fiu judecător?
Dădură din cap, nimeni nu zise nu. Şeful lor se întoarse spre fată şi spuse:
— Zi clar, Tish. Îl accepţi pe O'Kelly ca judecător?
— Poftim? O, da, desigur.
Era o fată micuţă, cam ştearsă, drăguţă, dar fără nici o strălucire, bine făcută, să tot fi avut vreo paisprezece ani. Genul de târfuliţă, ceea ce va şi ajunge, probabil. Genul de fată care preferă să fie regină peste o şleahtă de stilyagi, decât să aibă o căsnicie solidă. Nu-i condamn pe stilyagi, vânează pe coridoare femei, pentru că nu sunt destule. Muncesc toată ziua şi când se întorc acasă nu găsesc pe nimeni.
— Bine, curtea a fost acceptată şi văd că toată lumea este hotărâtă să-mi accepte verdictul. Hai să stabilim şi taxa. Cât puteţi da, băieţi? Vă rog să înţelegeţi că nu pot să judec pe gratis un caz de eliminare. Ori plătiţi, ori îl fac scăpat.
Şeful lor clipi din ochi, apoi îi adună pe ceilalţi ca să se sfătuiască. Apoi, se întoarse şi zise:
— Nu avem prea mult. Vreţi să-l judecaţi pentru cinci dolari Hong Kong de fiecare?
Ei erau şase.
— Ei, nu. Nu puteţi cere unui tribunal să judece o eliminare la banii ăştia.
Se sfătuiră din nou.
— Cincizeci de dolari. E bine, domnule judecător?
— Şaizeci. Zece de căciulă. Şi încă zece de la tine, Tish.
Păru surprinsă şi făcu pe indignata.
— Haide, haide! am zis. Tanstaafl.
Clipi şi se căută în geantă. Avea bani, era genul de fată care are bani la ea întotdeauna.
Am adunat cei şaptezeci de dolari, i-am pus pe birou şi m-am adresat turistului:
— Puteţi să daţi tot atât?
— Poftim?
— Tinerii plătesc şaptezeci de dolari Hong Kong pentru acest caz de judecată. Dumneavoastră trebuie să plătiţi tot atât. Dacă nu puteţi, arătaţi-mi portofelul drept dovadă şi-mi daţi banii mai târziu. Asta e obligaţia dumneavoastră. Scăpaţi ieftin, am adăugat, pentru un caz capital. Dar copiii ăştia nu pot să dea mai mult, aşa că aţi făcut o afacere bună.
— Înţeleg. Cred că înţeleg.
Plăti şi el cei şaptezeci de dolari.
— Mulţumesc, am spus. Şi acum ambele părţi vor un juriu?
Ochii fetei se însufleţiră.
— Sigur! Dacă tot o facem, hai s-o facem ca lumea!
— În condiţiile astea am nevoie de juriu, zise şi pământeanul.
— Îl veţi avea, l-am asigurat. Doriţi un consilier?
— Ei, cred că am nevoie de un avocat.
— Eu am zis consilier, nu avocat. Aici nu există avocaţi.
Păru încântat fără motiv.
— Presupun că un consilier, dacă-mi aleg unul, va avea, hm, aceeaşi calitate neoficială ca şi restul procedurii?
— Poate da, poate nu. Doar eu sunt judecător neoficial, asta e tot. Mulţumiţi-vă cu asta.
— Mda. Am să mă încred în lipsa dumneavoastră de formalism, Înălţimea Voastră.
Şeful grupului zise:
— Aha, mai aducem şi un juriu. Cine îl plăteşte?
— Eu, doar am acceptat să judec pentru o sută patruzeci de dolari cu totul. N-aţi mai fost la tribunal? Nu am de gând să plătesc prea mult dacă pot să scap mai ieftin. Şase juraţi, cinci dolari de fiecare. Ia vedeţi cine e pe Aleea de Jos.
Un băiat ieşi afară şi strigă:
— Muncă pentru juraţi! Cinci dolari!
Imediat se adunară şase bărbaţi, de genul celor la care te puteai aştepta să fie la ora aia pe stradă, mai ales în Aleea de Jos. Nu mă deranja, pentru că nu aveam de gând să le dau vreo atenţie. Dacă tot te-ai pus să judeci, e mai bine să o faci într-un cartier mai civilizat, cu oameni cumsecade şi cinstiţi.
M-am dus în spatele biroului, m-am aşezat, mi-am pus toca lui Brody — mă întreb de unde o fi găsit-o, probabil c-o fi vreo vechitură din cine ştie ce gheretă — şi m-am pregătit de judecată.
— Curtea e în sesiune, am decretat. Spuneţi-vă numele şi formulaţi acuzaţia.
Băiatul cel mai mare se numea Slim Lemke, pe fată o chema Patricia Carmen Zhukov, de ceilalţi nu-mi mai amintesc. Turistul se scotoci în geantă şi spuse:
— Poftiţi cartea mea de vizită, domnule.
Am păstrat-o. Pe ea scria:
STUART RENE LaJOIE Poet — Călător — Soldat al norocului
Acuzaţia era copilărească, un exemplu clar de ce turiştii nu trebuie să hoinărească singuri, fără ghizi după ei. Sigur că ghizii îi jecmăneau fără milă, dar nu pentru asta există turişti pe lume? Ăsta din faţa mea era în pericol să-şi piardă viaţa, pentru că nu se înarmase cu un ghid după el.
Intrase într-o cârciumă, în care îşi pierdeau vremea stilyagii, era un fel de club. Femeia asta, târfuliţa, era singura care flirtase cu el. Băieţii nu se băgaseră, aşa cum era normal, atât timp cât ea făcea avansurile. Dar, la un moment dat, ea a râs şi i-a dat un pumn în coaste. El primise pumnul nepăsător, ca un lunar… dar acţionase ca un pământean tipic: îşi strecurase braţul în jurul taliei fetei, trăgând-o spre el, se pare, ca s-o sărute.
Credeţi-mă, chestia asta ar fi trecut neobservată în America de Nord. Am mai văzut lucruri de genul ăsta. Dar Tish a fost luată prin surprindere şi probabil se speriase. A ţipat.
Atunci, grupul de băieţi a sărit pe el şi l-au bătut măr.
Parcă bătaia n-ar fi fost de ajuns, şi-au zis că trebuie să plătească pentru „crimă”, dar trebuia s-o facă corect. Adică, să găsească un judecător.
Cred că, mai curând, le-a fost frică. Cred că nici unul nu participase vreodată la o eliminare. Dar doamna lor fusese insultată şi trebuiau să acţioneze.
Le-am pus întrebări. Pe Tish am descusut-o cel mai mult şi mi-am dat seama că avusesem dreptate. Apoi, am spus:
— Hai să recapitulăm. E vorba de un străin. Nu ne cunoaşte obiceiurile. A jignit pe cineva, a plătit pentru asta. Ce spune juriul? Hei, tu de colo! trezeşte-te. Ce părere ai?
Juratul privi în sus cu ochii împăienjeniţi şi zise:
— Să-l eliminăm!
— Foarte bine. Tu ce zici?
— Păi…
Următorul ezită.
— Cred că ar fi destul o bătaie bună ca să ţină minte data viitoare cum să se comporte. Nu-i putem lăsa pe bărbaţi să se lege de femeile noastre, altfel locul ăsta va ajunge mai rău decât pe Pământ.