— Bine judecat. Şi tu?
Numai un jurat din şase votă pentru eliminare. Ceilalţi merseră de la bătaie până la amenzi foarte mari.
— Tu ce crezi Slim?
— Eu… păi…
Era neliniştit, era în faţa grupului de prieteni, în faţa celei care putea fi prietena lui. Dar îşi revenise şi nu vroia ca tipul să fie eliminat.
— L-am altoit deja. Poate c-ar trebui să stea în genunchi şi să sărute podeaua de la picioarele lui Tish şi să-i ceară scuze.
— Aţi face aşa ceva, gospodin LaJoie?
— Dacă asta vă e hotărârea, Înălţimea Voastră, da.
— Nu. Uitaţi care e verdictul meu. Mai întâi, juratul acela trebuie pedepsit — tu, da, da, tu care ai fost plătit degeaba, pentru că ai adormit când trebuia să judeci. Înhăţaţi-l băieţi, luaţi-i onorariul şi aruncaţi-l în stradă.
Aşa şi făcură, plini de entuziasm. Era o faptă care compensa puţin emoţia care-i cuprinsese la gândul eliminării, dar pe care n-ar fi putut-o suporta.
— Şi acum, gospodin LaJoie, sunteţi amendat cu cincizeci de dolari Hong Kong pentru că nu aţi avut bunul simţ de a învăţa obiceiurile locale înainte de a veni aici. Plătiţi, deci.
I-am luat banii.
— Şi acum voi, băieţi, ridicaţi-vă. Vă amendez cu câte cinci dolari de fiecare pentru o judecată copilărească, pentru că aţi tratat necuviincios o persoană despre care ştiaţi că e străină de locurile astea şi nu ne cunoaşte obiceiurile. A fost bine că l-aţi oprit s-o atingă pe Tish. A fost bine şi că l-aţi bătut, aşa va învăţa mai repede. Aveaţi tot dreptul să-l ciomăgiţi, chiar mai rău dacă era cazul. Dar pentru că aţi vorbit despre eliminarea lui pentru o greşeală neintenţionată, ei bine, asta a fost de-a dreptul exagerat.
Slim înghiţi în sec.
— Domnule judecător… nu cred că mai avem atâţia bani. Eu unul, nu mai am bani.
— Mă aşteptam la asta. Aveţi la dispoziţie o săptămână ca să plătiţi, altfel vă afişez numele în Domul vechi. Ştiţi unde e Bon Ton Beauté Shoppe, de lângă ecluza de serviciu treisprezece? Este salonul de frumuseţe al soţiei mele, vă duceţi şi îi plătiţi ei. Gata, curtea s-a desfiinţat. Slim, nu pleca. Nici tu Tish. Gospodin LaJoie, hai să-i luăm pe copiii ăştia şi să le facem cinste cu o răcoritoare şi să ne cunoaştem mai bine.
Ochii lui se umplură din nou cu acea încântare ciudată, care-mi aminti de profesor.
— Iată o idee excelentă, domnule judecător!
— Nu mai sunt judecător. Ştiu un local, la câteva rampe mai sus, aşa că vă sugerez să-i oferiţi braţul lui Tish.
Se înclină în faţa ei şi-i spuse:
— Doamna mea? Îmi permiteţi? şi îi oferi braţul.
Tish deveni dintr-o dată foarte matură.
— Spasiva, gospodin! Sunt încântată.
I-am dus într-un local scump, unde hainele lor ciudate şi machiajul abundent păreau caraghioase. Erau stânjeniţi. Dar am încercat să-i fac să se simtă bine, iar Stuart LaJoie se strădui şi mai tare, cu succes. Le-am luat adresele şi numele. Wyoh îi simpatiza pe aceşti stilyagi. După ce-şi terminară răcoritoarele, se ridicară, mulţumiră şi plecară. Eu şi cu Stuart LaJoie am mai rămas.
— Gospodin, zise el, aţi folosit mai devreme un cuvânt ciudat pentru mine.
— Spune-mi Mannie, te rog, acum că puştii au plecat. Ce cuvânt?
— L-aţi folosit atunci când aţi insistat ca tânăra doamnă, Tish, să plătească şi ea. „Tone-stapple”, cam aşa ceva.
— O, tanstaafl, vrei să zici. Înseamnă „nu există prânz gratuit”. Şi aşa şi e, am adăugat arătând spre semnul PRÂNZ GRATUIT, aflat în partea cealaltă a camerei. Dacă am fi stat acolo, băuturile ar fi costat de două ori mai mult. În felul acesta i-am amintit că orice lucru gratuit costă de două ori mai mult pe termen lung sau, altfel, se dovedeşte a fi fără valoare.
— O filosofie interesantă.
— Nu e deloc filosofie, e un fapt de viaţă. Într-un fel sau altul, plăteşti pentru ceea ce iei.
Am tăiat aerul cu palma.
— Când am fost pe Pământ, am auzit expresia, „liber ca aerul”. Aici la noi, aerul nu e liber, plăteşti pentru fiecare respiraţie.
— Serios? Nimeni nu mi-a cerut să plătesc ca să respir.
Zâmbi.
— Poate că e mai bine să mă opresc, zise.
— Să ştii că se poate întâmpla, era cât p-aici să respiri vid în seara asta, dar nimeni nu-ţi cere asta, pentru că ai plătit. Pentru tine, asta a intrat în biletul călătoriei, pentru mine e o taxă trimestrială.
Am început să-i povestesc cum familia cumpără şi vinde comunităţii aerul şi-am lăsat-o baltă, gândindu-mă că e prea complicat pentru el.
— Dar amândoi plătim.
LaJoie păru încântat. Şi gânditor.
— Da, înţeleg necesitatea economică. E ceva nou pentru mine. Spune-mi, Mannie, — mie mi se zice Stu — eram cu adevărat în pericol să fiu scos să respir în vid?
— Trebuia să te taxez mai mult.
— Poftim?
— Văd că nu eşti convins. Dar i-am taxat pe copiii ăia cu toţi banii pe care-i aveau la ei şi i-am amendat şi pe ei ca să-i fac să se gândească mai bine altă dată. Nu puteam să-ţi iau o taxă mai mare ca a lor. Dar cred că ar fi trebuit, văd că îţi închipui că totul n-a fost decât o glumă.
— Crede-mă, domnule, nu zic că a fost doar o glumă, dar am probleme cu înţelegerea legilor voastre locale, care permit ca un om să fie omorât atât de… uşor şi pentru ce, pentru o ofensă atât de copilărească.
Am oftat. De unde să te-apuci să-i explici, când era clar că nu înţelegea nimic despre ce-i spuneam şi mai era şi plin de idei preconcepute, care nu se potriveau realităţii, şi nici măcar nu-şi dădea seama cât e de îngust la minte?
— Stu, am zis, hai să le luăm pe rând. Nu există legi locale, cum le zici tu, aşa că nu poţi fi condamnat la moarte conform lor. Ofensa ta nu a fost un fapt obişnuit, am ţinut seama doar de ignoranţa ta. Şi nu a fost făcut nimic la voia întâmplării, altfel băieţii ăia te-ar fi târât până la cea mai apropiată ecluză de presiune zero, te-ar fi împins afară şi adio, prietene! Dar ce-au făcut ei, te-au adus la judecată, au ţinut seama de părerea unui judecător — buni băieţi! — şi au plătit din buzunar ca să aibă loc un proces pentru tine. Şi nici nu au bombănit când verdictul nu a fost cel aşteptat de ei. Ţi-e clar, acum?
Zâmbi şi-am văzut că făcea gropiţe la fel ca profesorul. M-am trezit că-mi plăcea tot mai mult de el.
— Nu înţeleg nimic, din păcate. Parcă am intrat în Ţara Oglinzii Magice.
Mă aşteptam să zică asta. Am fost pe Pământ şi ştiam cum gândesc pământenii. Ei vor să existe o lege, o lege tipărită pentru fiecare împrejurare. Au legi chiar şi pentru probleme personale cum ar fi contractele. Pe bune! Dacă un om nu este de cuvânt, cine să facă un contract cu el? Mai are el reputaţie?
— Noi nu avem legi, i-am spus. Nu ni s-a permis asta niciodată. Avem obiceiuri, dar ele nu sunt scrise şi nu sunt obligatorii — sau mai bine zis, se impun singure, pentru că reprezintă pur şi simplu modul în care trebuie să fie lucrurile în condiţiile existente. Am putea spune că obiceiurile noastre sunt legi naturale, care indică modul în care un om trebuie să se comporte ca să rămână în viaţă… şi care te-au adus pe tine la un pas de vid.
Clipi, gânditor.
— Eşti bun să-mi explici, totuşi, legea naturală pe care am violat-o? Ar fi mai bine să înţeleg… pentru că altfel mă întorc la nava cu care am venit şi rămân acolo până la data de plecare. Să mă asigur că nu-mi primejduiesc viaţa.