— Nu, spuse profesorul.
— De ce nu? îl întrebă Wyoh. Profesore, gata, eşti ales! Spune-i, Mike.
— Mă abţin de la comentarii, zise Mike. Vreau să-l aud pe profesor. Să văd ce are de zis.
— Ce să zic, tu ai analizat, Mike, toate situaţiile, tu eşti creierul, răspunse profesorul. Wyoh, dacă ar fi posibil, n-aş refuza. Dar nu există nici o cale de a face ca vocea mea să se potrivească cu cea a lui Adam. Nu uitaţi că toţi camarazii îl cunosc pe Adam după voce. Mike a făcut o voce inconfundabilă, tocmai pentru asta.
Atunci, ne-am gândit să-l introducem pe profesor la video şi să-l lăsăm pe Mike cu vocea lui Adam.
S-a respins şi asta. Îl cunoşteau prea mulţi pe profesor, îl auziseră vorbind, iar vocea şi timbrul lui nu se puteau confunda cu vocea lui Adam. Apoi s-au gândit la mine — vocea mea era de bariton, semăna cu a lui Mike şi nu ştiau prea mulţi cum e vocea mea la telefon şi nimeni nu ştia cum e la video.
Am respins ideea din start. Oamenii vor fi surprinşi să mă vadă ca pe unul din locotenenţii Preşedintelui. Nu vor crede niciodată că eu am fost numărul unu.
— Hai să facem o combinaţie. Adam a fost un mister, să-l păstrăm aşa. Va apărea la video cu o mască. Profesore, tu vei fi corpul, iar tu, Mike — vocea.
— Ăsta este modul cel mai sigur de a distruge încrederea oamenilor în perioada cea mai critică. Un conducător cu mască. Nu se poate, Mannie.
Am zis să găsim un actor să joace rolul lui Adam. Nu existau actori profesionişti în Luna City, dar erau amatori buni în trupa Luna Civic Players şi în Novy Bolşoi Teatr Associates.
— Exclus, zise profesorul, pe lângă faptul că trebuie să găsim un actor de înalt profesionalism şi moralitate — unul care să nu vrea să devină Napoleon peste noapte — nu avem timp de aşteptat. Adam trebuie să-şi înceapă conducerea efectivă chiar de mâine.
— Atunci, ai dat şi soluţia, am zis. O să-l folosim pe Mike numai, la radio, niciodată la video. Trebuie să găsim o scuză ca Adam să nu fie văzut niciodată şi să nu trezim bănuieli cu asta.
— Sunt obligat să fiu de acord cu tine, zise profesorul.
— Man, cel mai vechi prieten al meu, spuse Mike, de ce susţii că eu nu pot fi văzut?
— N-ai auzit? Mike, trebuie să prezentăm o persoană la video, cu tot tacâmul, faţă, voce şi trup. Tu ai corp, dar e numai metal. Faţă n-ai, cu atât mai bine, nu pierzi timpul cu bărbieritul, am dat-o eu pe glumă.
— Dar ce mă împiedică să arăt o faţă, Man? Până acum am prezentat o voce care nu are nici un sunet în spatele ei. De ce să nu arăt şi o faţă?
Eram prea surprins ca să răspund. M-am holbat la ecranul video pe care-l instalasem atunci când închiriasem camera. Un impuls este un impuls, şi-atât. Electroni care se mişcă într-un dans numai de ei ştiut. Pentru Mike, lumea întreagă este o serie variabilă de impulsuri electronice trimise sau primite, care se învârt în mecanismele sale.
— Ei, nu, Mike, am spus.
— De ce nu, Man?
— Pentru că nu poţi! Cu vocea te descurci minunat. Asta îţi ia câteva mii de decizii pe secundă, e o joacă pentru tine. Dar ca să faci o imagine video ai nevoie de, să zicem, zece milioane de decizii pe secundă. Mike, eşti atât de rapid, încât nici nu pot să-mi dau seama până unde poţi merge. Dar nu cred totuşi că eşti suficient de rapid pentru o imagine video.
— Pui pariu, Man? zise Mike liniştit.
— Dacă Mike zice că poate, sigur că poate! spuse Wyoh indignată. Mannie, n-ar trebui să vorbeşti aşa cu el.
(Wyoh crede, că un electron e o chestie cât o boabă de mazăre).
— Mike, i-am zis încet, n-aş paria. Dar bine, vrei să încerci? Să dau drumul la video?
— Pot să-l pornesc şi singur, răspunse el.
— Eşti sigur că-l nimereşti pe cel care trebuie? N-ar fi bine să dai spectacolul în altă parte.
— Nu sunt prost, îmi zise morocănos. Şi acum lasă-mă, Man. Recunosc că asta îmi va ocupa toată memoria.
Am aşteptat în tăcere. Apoi pe ecran apăru o pată cenuşie, cu nişte linii de sondare destul de vagi. Ecranul se înnegri din nou, apoi în centru apăru o lumină slabă care forma zone înceţoşate luminoase şi întunecoase, elipsoidale. Nu era o faţă, ci sugestia unei feţe pe care o vezi în pătura de nori de deasupra Terrei. Se limpezi puţin şi-mi aminti de imaginile holografice. Era fantoma unei feţe.
Se stabili şi-l văzurăm pe Adam Selene. Era figura nemişcată a unui bărbat matur, fără fundal, era doar o faţă ca şi cum fusese decupată dintr-o fotografie şi lipită apoi pe ecran. Şi totuşi pentru mine era Adam Selene, nu putea fi altcineva.
Apoi zâmbi, mişcându-şi buzele şi bărbia, apoi îşi atinse buzele cu limba, un gest rapid care mă sperie.
— Cum arăt? ne întrebă.
— Adam, spuse Wyoh, părul tău nu e atât de ondulat. Şi ar trebui să ţi-l dai pe spate, deasupra frunţii, în ambele părţi. Arăţi ca şi cum ai purta perucă, dragule.
Mike făcu modificările necesare.
— Ei, acum e mai bine?
— Aşa şi aşa. Tu nu ai gropiţe în obraji? Eram sigură că ai gropiţe după felul în care chicoteai. Ca ale profesorului.
Mike-Adam zâmbi din nou, de data asta avea gropiţe.
— Cum trebuie să fiu îmbrăcat, Wyoh?
— Eşti la birou?
— Da, încă n-am plecat de la birou. Trebuie să stau aici în noaptea asta.
Fundalul se schimbă, deveni cenuşiu, apoi se localiză şi apăru colorat. În spatele lui Adam era un calendar de perete cu data curentă, marţi, 19 mai 2076, iar un ceas arăta ora exactă. Lângă cotul lui era un pahar de carton cu cafea. Pe birou se afla o fotografie înrămată, o poză de familie, doi bărbaţi, o femeie şi patru copii. Se auzea şi un zgomot de fundal, zumzăitul vag din piaţa Domului Vechi, mai puternic decât ar fi fost normal. Se auzeau strigăte de la distanţă, iar cineva cânta Marsilieza în varianta lui Simon Jester.
Undeva, din afara ecranului, se auzi vocea lui Ginwallah:
— Gospodin?
Adam se întoarse în direcţia de unde venea vocea:
— Acum sunt ocupat, Albert, zise nerăbdător. Nu primesc nici un telefon de la nimeni, în afară de celula B. De rest, te ocupi tu.
Apoi se uită la noi.
— Ei, ce ziceţi? Wyoh? Vreo sugestie, profesore? Man, prietenul meu care avea îndoieli! Merge?
M-am frecat la ochi uluit.
— Mike, ştii să găteşti?
— Sigur. Dar nu gătesc. Sunt însurat.
— Adam, spuse Wyoh, cum poţi să fii atât de liniştit după ziua pe care am avut-o?
— Nu las ca lucrurile mărunte să mă îngrijoreze.
Se uită la profesor.
— Profesore, dacă nu ai nimic de zis despre imaginea mea, de unde înţeleg că e bună, hai atunci să vorbim despre ce o să spun eu mâine de dimineaţă. Mă gândeam să mă ocup de buletinul de ştiri de la ora opt dimineaţa, după ce-am să anunţ vestea în celule în timpul nopţii.
Am stat la discuţii toată noaptea. Eu am trimis de două ori după cafea, iar Mike-Adam şi-a schimbat şi el de două ori paharul de carton. Când am comandat sandvişuri, el l-a rugat pe Ginwallah să trimită şi el după câteva. Pe ecran a apărut o clipă imaginea din profil a lui Albert Ginwallah, un babu tipic, plicticos şi vag dispreţuitor. Mike-Adam mânca în timp ce mâncam şi noi, mormăind din când în când cu gura plină.
Când l-am întrebat (din interes profesional), mi-a spus că, după ce-şi alcătuise imaginea, programase totul aproape automat, iar el se concentra numai la expresiile faciale. N-a trecut mult şi-am uitat că era o imagine simulată de un computer. Mike-Adam vorbea cu noi prin video şi era mult mai bine decât la telefon.